O poveste dragă mie, caldă tare, niciodată povestită.

Țin în mână un volum vechi, pagini îngălbenite, Enigma Otiliei de George Călinescu. Copertă din pânză roşie, decolorată de vremuri şi ea. Nu mai este roşul aprins care trebuie că a fost pe atunci. Pe prima pagină, scrise cu stiloul, cerneală albastră, fraze ale bunicului meu, Vladimir Bondarenco. Volodea. Îl numeam „buniţcu”. A fost o iubire pătimaşă între mine şi bunicul meu, marea mea iubire, divinitatea ne-a dat timp împreună până în clasa a zecea a mea. Când s-a stins, odată cu buniţcu s-a stins ceva din mine. Irecuperabil şi irepetabil.

Scria el, caligrafic, îngrijt şi impecabil ortografic, (fusese învăţător), scria el pe prima pagină a cărţii:

„Vezi, micuţo, bunicul îţi oferă această carte de ziua ta, cînd împlineşti doi anişori. O amintire azi nepotrivită cu vârsta dar, mîine cînd vei fi mare, vei şti că numele tău de aici se trage. Deci primul tău naş a fost George Călinescu, apoi bunicul, căruia i-a plăcut numele eroinei (nu mă pronunţ cum îi văd firea!).

Au consimţit şi ceilalţi cărora le eşti dragă şi astfel ai devenit Otilia (Otilica, Otica, Tica, Oti, Lia). Nu ştiu dacă îţi va plăcea numele tău. Mie îmi este drag când, mai ales, îl leg de tine, dragostea şi bucuria bătrîneţei mele fericite.”

azi, 11 august 1965, Satu-Mare

A fost o mare iubire, una pătimaşă, între mine şi bunicul meu. Ceva despre care nu am scris niciodată până azi. Am păstrat în mine, n-am simţit să vorbesc despre. Acuma simt. Deci scriu.