Am o memorie grozavă a fizionomiilor. Nu și a cifrelor – din păcate – pentru că, în cariera de medic, memoria cifrelor te poate ajuta enorm, dar eu chiar și azi, după decenii exersate, mai consult tabelele cu valori normale ale analizelor, nu le știu din cap pe toate. Mă mai alint zicând că memoria mea refuză să se lase încărcată cu prostii pe care le poți găsi prin tabele, dar o grămadă de alte „memorii” pe care le cunosc, nu se plâng defel de prea plin, fixând cu ușurință kilometri  de numere.

Așadar, am totuși o memorie grozavă a fizionomiilor. Rețin, chiar peste ani, un zâmbet, o grimasă, formatul buzelor, tăietura pleoapei, o uitătură, o gropiță în bărbie.

Eram copil, vreo zece ani, eram la Cluj de Revelion, la mătuși. O mătușă mă trimisese cu troleibuzul la alta, trebuia să transfer o oală cu sarmale din centru, în cartier. M-am așezat pe banchetă, punând sacoșa cu sarmale jos, sub scaun. În dreptul meu, un domn în picioare urcat la stația următoare, care nu părea bătrân neputincios sau bolnav sau cu nevoi speciale, a rezistat câteva minute agățat de bară, apoi m-a apostrofat răutăcios, ceva cu cei șapte ani de acasă, că eu șed în loc să dau locul celor mai în vârstă… bla bla… ceva tare- tare urât și nemeritat. N-am știut cum să reacționez, eram copil, mi-am continuat drumul tăcând, dar și fără să mă ridic, fiindcă tehnic nu aveam cum să abandonez oala sub scaun îndepărtându-mă, cert este că în Gheorghieni, am coborât cu sarmalele în brațe și am început să plâng de umilință. Mai ales că nu mă deranja de loc să stau în picioare și că bunicul mă învățase riguros să le ofer locul vârstnicilor, prin autobuze. Era un ger cumplit, îmi înghețau lacrimile pe obraji, îmi venea să-l lovesc, să-l zgârii pe nesimțit. Ce mai, îmi venea să-l ucid. De la o vreme mi se făcuse rușine și că mă văd trecătorii plângând singură pe stradă, ce or fi crezând despre mine?

După ani, am devenit studentă la medicină, tot la Cluj. Unul dintre profii primului an, (nu era el chiar prof, parcă era conf!), îmi amintea de ceva rău. Îmi strângea involuntar stomacul când apărea. Intra în sala de curs, pășea spre catedră și invariabil îmi declanșa o avalanșă amară în suflet. Nu puteam în ruptul capului să-mi explic. Lunile de facultate treceau, iar sentimentul nu dispărea…

Atunci, am început să caut adânc în memorie. Știam precis că îl cunosc de undeva! Deja mă obseda căutarea printre neuroni. Ochii lui, sprâncenele lui stufoase…

Mi-am amintit brusc, într-o noapte cu insomnii de alte cauze, că el este tipul care mă făcuse troacă de porci în troleibuzul de Gheorghieni, în ajun de Revelion, cu opt ani în urmă. L-am reconstruit extrem de limpede, ca un puzzle, exact așa cum îl văzusem în acea iarnă.

M-a tentat să-i povestesc. N-am făcut-o. N-avea rost. Mă și liniștisem de altfel, a fost suficient să-mi amintesc cine e și să-i reconstitui fața din cioburi vechi de amintire geroasă.