– Te bat de-ţi rup chişioarele, bă nesimţitule! Fără urme. Auzi?
Acu un an şi ceva…
Ora 6 dimineaţa. Vară. Eugen deja treaz, mă zgâlţâie că mă caută cineva. Ies somnoroasă pe terasă. Un domn.
-Bună ziua. Am venit să-i faceţi trimitere la tata, ca să-l duc la Arad.
-Ocupaţi loc!… Îi arăt fotoliul de răchită de pe terasă. Unde aţi vrea să-l trimit? întreb, periculos de amabil, dar interlocutorul nu simțea vreun pericol.
-La Arad… undeva… că nu-i bine.
-E în criză acută? Se sufocă? Sau ce.
-Nu, da-i bolnav!
-Știu că-i bolnav. L-am examinat ieri pe tata, ATENT şi MULT. L-am investigat, inclusiv EKG, glicemie. I-am pus un diagnostic, am iniţiat un tratament. N-ar trebui să mă întrebaţi întâi ce am constatat?
-Nu înţeleg… adică mă trageţi de urechi?
-Nu. Dar haideţi s-o luăm invers. (Eu, nespus de calm în continuare.) Sunteţi arădean, sunt medicul tatei dumneavoastră, de 20 de ani. Vă văd prima oară-n viaţa mea. Aveţi medic de familie la Arad, la oraş?
-Da, am! Normal.
-La Arad, aţi suna la bloc la sonerie, la 6 dimineaţa, să cereţi o trimitere?
Pauză… nu se aştepta la asta… dar se repliază rapid.
-No bine, DAR AICI ÎI LA ȚARĂ!
E rândul meu să mă repliez.
Îmi proptesc brusc pălmuţele pe masa de pe terasă. Mă ridic în picioare şi încep crescendo:
-Da? Aici îi la ţară? Na hai să-ţi reamintesc cum e la ţară, atunci. Că pân-acuma ţ-am vorbit ca la oraş. Păi tu-ţi dumnezeii tăi de nesimţit ordinar, cum îţi permiţi băi cretinule să baţi la uşa mea, la ora asta? Hmm??? Cine puii mei te crezi? Cară-te urgent din ograda mea, că mătur terasa cu tine…
Câteva secunde părea că vrea să riposteze, dar îl vede pe Eugen în cadrul uşii, exhibându-şi cele 112 kile şi cei 1,82 metri, auzind că-i rost de circ. În chiloţi şi „tricou cu bicepşi”, Eugen. Na, scos din pat – omu. Că el nu se „repauzează” în pijă de mătase, ca domnii de la oraş. Doarme-n tricou şi chiloţi. Îi fac semn că mă descurc.
Păsărele vesele… „ciripeşte”-n pomişorii înfloriţi din curte, mângâiaţi de răsăritul romantic al satului românesc tradiţional.
Vizitatorul matinal se ridică, dă înapoi cu spatele, se retrage strategic pe dulcele meu fond sonor cu „vocişoara de medic de ţară”:
-Te bat de-ţi rup picioarele, bă nesimţitule! Vii tu mie să-mi explici, la şase dimineaţa, „cum îi la ţară”? Na iaca, să-ţi reaminteşti, bă ţărane!
Turbam. O ucideam şi pe mama. Acceptam, fără negocieri, bombă sinucigaşă de la islamişti. N-ai fost o dată să mă-ntrebi de tata, el mereu bolnav, mereu urmărit de mine. O DATĂ-n 20 de ani! Amu te-o izbit brusc dragostea filială, croşetată pe somnul meu matinal. Și crezi că ţi se cuvine.
A plecat furios. Nici măcar n-a ameninţat la plecare ceva, aşa cum fac majoritatea atacaţilor. Era în clinci şi c-un upercut neaşteptat, direct de la „doptoriţa ţărană” de cinzeci de kile.
Și-a dus tatăl, scârţâind roţile maşinii – în trombă – la oraş. Nu ştiu nici unde şi nici cu ce rezultate. Probabil aceleaşi rezultate ca-n „Moartea domnului Lăzărescu”. Că la oraş e greu de descurcat chiar şi atunci când dau eu 3-4 telefoane înainte, ca să-mi activez reţeaua, darămite când porneşti pe cont propriu, crezându-te mare sculă.
L-a readus în aceeaşi seară acasă (aflasem din târg!), iar după 5-6 zile tata a revenit la mine, de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. „Să văd cum îi evoluează boala”. Excursia la oraş fusese un insucces.
Nici eu n-am mai comentat episodul. Am reintrat în normal. L-am pus pe picioare.
A trecut timp de atunci, mult, iar de sănătatea tatei mă ocup tot eu. Cum? Ca la ţară, desigur, cum altfel? Doară la ţară lucrez/trăiesc de decenii.
Și iubesc şi respect această comună, mult peste “fiul ei”, mutat cândva la asfalt.
O poveste superba dar trista. Cunosc personajul, il vad peste tot in tara asta… Inclusiv la televizor.
Am crezut că pic jos de râs. Am văzut scena aievea ca la film. Bravo , felicitări, așa trebuie puși la punct urbanizații comasați la fără frecvență. Ajunșii la betoane parcă suferă cu toții de mitocănită ciocoiască. Mă cam îndoiesc eu că a avut efect de durată, ăștia au piele de hipopotam, trebuie injectați cu pistolul de cuie. Măcar te-ai descărcat, adrenalina s-a consumat.
Dacă tot vorbim de asta, o vecină ni se plângea odată (am o casă la țară și mulți prieteni neinfectați, acolo) că l-a rugat pe un fost vecin stabilit în Cluj s-o ia cu el când merge acasă că avea de rezolvat ceva la o bancă. Era indignată că ciocoflenderul a așternut pe scaunul mașinii o cârpă ca nu cumva să-l păteze, vezi Doamne! I-a zis: „Mulțam fain , da mirosul meu e mai greu să-l scoți așa că du-te sănătos că nu vreau să-ți fac bai”.
Mama avea o vorbă pentru d-al de ăștia :” țăran nu mai e și domn n-a ajuns !”.
Pingback:– Alooou! Doamna doctoor! | Otilia Tiganas
Santeti minunata !!!
Aveti noroc! Colegiul medicilor nu mai pedepseste ca pe vremuri deraierile de genul acesta. Nu ii mai pasa de imagine acum. Normal este sa nu avem asemenea reactii fata de nimeni, in nici o imprejurare, inclusiv aceasta de pamflet cu clar scop educational.
Normal, pă naiba! Îmi spune ce-i normal, DOAR unul care face (bine!) exact munca mea: medic de familie primar, locuitor (nenavetist) într-o comună. Oricare altul iși permite să-mi dea lecții de reacție cu noaptea-n cap la impetinență sau lecții de pamflele, este el însuși în afara normalului.
am inteles perfect pentru ca am trait experiente similare ! sigur ca stilul nu-i pamfletar ! m-am simtit in ,,pielea dumneavoastra ,, ! imi place sa va citesc articolele si le apreciez ! cu stima , dr Carmen Martz ! ( medic primar medicina de familie – la tara )
:)) In primul rand am ras. In al doilea rand, mi s-a confirmat respectul ce il am pentru dumneavostra: medicul meu de familie din Bucuresti nu are ECG si aveti dumneavostra la tara :)). Apoi: sunt nascut crescut in Tg-jiu, maritat in Bucuresti, umblat de ani buni prin Europa asta mare pe care multi o denigreaza dar nu ezita sa plece in ea pentru o viata mai buna. Insa, intotdeauna, cand sunt intrebat de unde sunt 🙂 Sunt oltean din Vladimir, sange din sangele lui Nasu Tudor Vladimirescu, numele meu de familie a dat numele unui sat. Niciodata nu mi-a fost rusine de asta. Din condtra imi umplu inima si sufletul de Bucurie dealurile si padurile MELE. Am vecin care o vreme, ani buni, ma lua cu domnul Nicu, ca deh sunt de la oras. Cand a vazut ca ma trag spre casa de la tara a inceput cu Nicule si cu ba. Pana l-am alergat de cateva ori. In concluzie NU CONTEAZA CAT DE LUNG AMI PARUL CI CONTEAZA CUM SI CAT DE MULT GANDESC!
Parcă aş fi fost de față
haaaaaaaa, da io că am și fost!
Va citesc postarile cu mare placere.Si sfaturile medicale sunt explicate pe intelesul omului fara studii in medicina.
Sa fiti sanatoasa.
Cu mult respect.
Gabi
Cu drag, din inimă!
Un adevarat fenomen natural,cu tot respectul, pentru d-stra si intreaga familie
Îmbrățișări dragi!
Dacă ți-aș spune că am râs cu lacrimi, te-aș minți. Nu, n-am râs fiindcă și asta, ca multe altele reprezintă sechelele comunismului, urmarea strămutării forțate a unor mase de oameni nepregătiți pentru asta, într-n spațiu străin, aproape ostil, nepregătit nici acesta să le primească și să le faciliteze integrarea. Încă mai suferim în urma acestei operații iresponsabile și multe din cele ce ni se întâmplă, inexplicabile pentru străinii care ne tot judecă în loc să ne ajute, și vom mai suferi până când societatea noastră se va vindeca cât de cât. Iar clasa politică este o oglindă fidelă a acestei societăți și din păcate nici nu va fi prima care să dea semne de însănătoșire. Va trebui forțată să se vindece!
Și eu te iubesc, Oleg!