Proză scurtă din volumul „Femeia cu şapte pălării”

 

Scriitorul Servaţius Vasile Leonard (culmea, exact cel din titlu!), bărbos, buhăit de nesomn după o noapte de scris, cu bluza de pijama dungată descheiată peste chiloţi, este vizitat de trei indivizi cu costume îndoielnice şi cravată la gât. A fost trezit brutal de soneria de la uşă, greu, fiindcă adormise pe la patru dimineaţa. Țârâit insistent, repetat, prelung. Dialogul îl vor purta doar  doi dintre vizitatori. Al treilea va tăcea până la final, ţinând o servietă voluminoasă sub braţ şi dând tot timpul din cap a confirmare sau repetând papagaliceşte ultimul cuvânt al anterostitorului. Schimbul de idei porneşte din prag:

– Sunteţi Servaţius scriitorul?

– Da, chiar el!

Studiind atent o hârtie, primul vizitator continuă aproape acuzator, cu un ton care nu prevestea nimic bun:

– Servaţius Vasile Leonard, da?

– Da, da.

– Să înţelegem că aici este spaţiul dumneavoastră de lucru? roteşte el ochii scârbit, prin sufrageria de modă veche a scriitorului, după ce va fi intrat neinvitat, urmat de cei doi colegi.

Sufrageria arăta aşa cum o lăsase răposata doamnă Servaţius. Canapea extensibilă, acum cu aşternuturi mototolite, două fotolii acoperite cu nişte covoraşe persane şi hainele din seara trecută ale scriitorului. Alături, o măsuţă cu chiştoace de ţigări în scrumieră, o ceşcuţă cu zaţ de cafea, iar la perete o vitrină cu bibelouri şi servicii de masă neatinse. Câteva goblenuri înrămate auriu, pe pereţi. Mobila fusese cumpărată greu, cu rate la CAR, atunci când doamna mai lucra la Fabrica de vată. Dar doamna, fabrica şi Ceauşescu s-au dus… alte vremuri!

– Mda… într-un fel este spaţiul meu de lucru… mai scriu şi acasă, dar şi în alte părţi. Cine sunteţi? răspunde Vasile Leonard.

– Chiar aşa, exact! Aţi ridicat problema corect, legitimându-ne! Să ne prezentăm: Mănăilă Grigore, Corcoduş Doru şi, subsemnatul, Oprea Ambrosie (Bosică pentru apropiaţi). Suntem inspectori la PROTECȚIA CONSUMATORULUI DE LITERATURĂ. Instituţia noastră, spontan şi justificat constituită, are ca scop protejarea cititorului român de literatura nefastă. De aberaţii scrise. Suntem primul astfel de organism autosesizat din lume, aşadar suntem cu un pas înaintea Europei. Dar, staţi aşa, offff… până să păşim înaintea Europei, haideţi măcar să ne apropiem uşor de ea! Constat, ca prim impact, că nu purtaţi ecuson pe pijama !

– Ce ecuson? Stupid! Vă bateţi joc de mine? Scriitorul întinde mâna după o ţigară, ca să se dezmeticească. Un gât de vodcă chiar nu i-ar strica, dar nu mai avea în casă. Sigur nu mai este… Bine că mai are cafea pe undeva!

Cei trei stau în picioare, aliniaţi soldăţeşte, iar scriitorul se aşază pe canapea, dând la o parte plapuma.  Se simţea ca în faţa plutonului de execuţie şi ciudat… exact despre această senzaţie a scris azi-noapte. Ce nebunie!

– Oh, noi ne batem joc? Replică ironic vizitatorul din mijloc. Ba dumneavostra vă bateţi joc de consumatorii de literatură, scriind dezorganizat: fără sediu acreditat, fără ecuson, fără elementarul orar de activitate afişat afară pe uşă. De unde să ştim cine sunteţi, dacă nu aveţi nici măcar ecuson? De unde să ştim când scrieti, fără un orar avizat? Ar trebui să putem studia orarul de pe uşă, ca să vă putem verifica. Pe perioada declarată pentru scris, nu aveţi voie să părăsiţi incinta. La încheierea zilei de scris, nu mai aveţi voie să scrieţi. Dacă o faceţi, intraţi la evaziune ideatică!

– „Evaziune ideatică”? Îmi place… mormăie parcă amuzat Servaţius. Am să scriu despre asta!

– Mă îndoiesc să mai scrieţi ceva anul acesta, având în vedere neregulile din unitate!

Colegul din stânga completează:

– Pai numai lipsa ecusonului se sancţionează cu contravenţie intre 2000 si 3000 de RON, conform HG 314 din 2008, republicată în 16 aprilie 2009, adăugită în 2010, cu normele de aplicare publicate în 10 august A-Ce. Adică anul curent.

Dintr-o dată, începe efectiv să urle, cu gâtul întins spre scriitorul de pe canapea:

– Știaţi? Hmmm? ȘTIAȚI? Că aveaţi obligaţia cel puţin civic-cetăţenească, dacă nu şi faptic-asumată ca să vă afişaţi orarul pe uşă, la intrarea în sediu? Legislaţia în vigoare stipulează explicit această îndatorire! Dar dumneavoastră trăiţi pe altă lume, zău aşa.

Tipul din mijloc revine în dialog (era chiar dialog, fiindcă numai ei doi vorbeau!)

– Asta ca să nu mai amintim faptul că echipament de protecţie, nici vorbă! Pijamale şi tanga-ntre fese, domnule scriitor? Măcar un trening curat să fi îmbrăcat la serviciu, că de costum sau cravată… ce pretenţii să mai avem? Aici însă legiuitorul a fost permisiv. S-a bazat pe legile nescrise ale tagmei literaţilor. Și a greşit.

Servaţius trece de la amuzament la consternare:

– Oraaaar de scriiis? Echipament de protecţie? Dumnezeule, cine a mai pomenit aşa ceva, sunt la camera ascunsă? E vreo poantă de-a băieţilor?

Inspectorul din stânga, în continuare aliniat cu tripleta de verificare, rosteşte ca un rol dinainte învăţat:

– Cine a pomenit? Păi Europa! Exact Europa care ne-a înfiat, dar pe care o batjocoriţi cu toţii! CU TOȚII!!! Nimeni în Europa nu scrie de capul lui, când îl apucă! Se declară un orar, care se depune la sediul nostru odată cu dosarul preliminar, se avizează de fisc şi, desigur, se ataşează adeverinţa medicului de familie „apt a scrie proză scurtă”. Trebuia sa aveţi şi declaraţiile de acceptare ale vecinilor. Declaraţii-tip, autentificate notarial, cum că ei acceptă ca dumneavostră să scrieţi/gândiţi în acest spaţiu!

– Domnilor, aţi înnebunit! Visez! E un coşmar! Nu m-am trezit! Mă tem că vorbiţi serios! De unde le scoateţi pe astea?

– Oh, oh, domnule scriitor-fraudulos Servaţius! Necunoaşterea legii nu vă absolvă de vină! Sunteţi pasibil de închiderea spaţiului de lucru, prin sigilare. Nimic nu ne va opri din a aduce normele europene într-ale scrisului în ţărişoara noastră zguduită de patimi. Aici nu-i carnaval de travestiţi, domnule Servaţius Vasile Leonard. « Sile », ca să mă exprim mai pe şleau. Aici sunt chestiuni serioase, de securitate natională. Vorbim despre circuitul naţional al ideii, cea mai parşivă marfă. Fiindcă scrieţi ceea ce gândiţi presupun, nu-i aşa?

Mijlocaşul trece la chestiuni concrete:

– Dovada proprietăţii spaţiului, vă rog! Citez din HG 104 – „se interzice a scrie proză în spaţii închiriate, sau al căror statut CF nu este clarificat.” Prin urmare,  dorim şi un extras CF. De moment poate vă supăraţi! Dar o facem şi pentru binele dumneavostră. Unde am ajunge dacă fiecare s-ar închide în câte-o garsonieră insalubră, fără impozite achitate, cu proprietate incertă, aşa în chiloţi, scărpinându-şi… mă scuzaţi… fără ecuson, şi s-ar aşterne senin pe scris? Ar fi debandadă, sfârşitul lumii, nu alta!

Servaţius se lasă moale pe spate, se ia cu mâinile de cap şi îşi priveste tâmp interlocutorii. Liniştea se prelungeşte.  La un moment dat, scriitorul tresare brusc, sare în picioare strigând „uau!”, speriat ca de fantome, răstoarnă ceşcuţa goală de pe masă. De nu se ştie unde, dintr-o dată, răbufnise în sufrageria lui, vocea lui Dinică: „Nu trageţi, dom’ Semaca! Sunt eu, Lăscărică!”. Vocea binecunoscută repetă: ”Nu trageţi dom’ Semaca!”.

Inspectorul Ambrosie Oprea îşi duce mâna la buzunar, de unde scoate mobilul care îl apela şi pe care îl lasă să rostească încă o dată replica ce făcuse istorie. Într-un final, răspunde:

– Oprea la aparat. Vă rog să reveniţi ulterior, momentan sunt la verificări pe teren!

După încheierea scurtei convorbiri, el îi aduce detalii lămuritoare lui Servaţius, cu o nedisimulată sclipire de mândrie în priviri şi adresându-i-se ca unui confrate, în ciuda ilegalităţilor depistate:

– Am considerat că aşa e mai bine. Dinică… mda, actor uriaş, dom’le! De aceea am schimbat sonorul mobilului. Înainte, când funcţionam la departamentul „Protecţia consumatorului de muzică”, îmi pusesem Mozart – Concertul numărul 9 în mi diez major, k271, allegro. Nu se poate să nu cunoaşteţi piesa! O fredonam şi în baie. Superbă! rosteşte Oprea Bosică melancolic. Dar să lăsăm lirismul!

Ca să  se poată învârti nestingherit în lumea creatorilor, inspectorul Oprea a muncit enorm. Piesa lui Mozart, vorba lui, e reală. El mai ştie să spună pe nerăsuflate câteva piese celebre, dar pentru asta s-a pus serios cu burta pe carte. Lista denumirii concertelor o învăţa seara, iar dimineaţa îl punea pe fiu-său să-l asculte pe sărite. Încă din liceu (inspectorul avea şi bac luat pe bunelea!), noţiunile i se fixau mai bine dacă recapitula dimineaţa.

Al treilea vizitator, Mănăilă Grigore, care tăcuse până în acest moment, deschide servieta burduşită şi scoate un teanc de acte pe care i le întinde scriitorului spre informare. Vorbeşte cu voce blândă, o fi timid sau nou în sistem şi pare cel mai bleg dintre ei. Poate sonorul mobilului lui Oprea să-l fi blegit?

– Domnule scriitor, aveţi aici legislaţia în vigoare şi cele câteva norme europene  elementare pe care va trebui să le respectaţi.

Ca să atenueze cu ceva blândeţea omului cu servieta, cel din mijloc, Doru Corcoduş, intervine ferm, în timp ce Oprea Bosică trimite cuiva un SMS:

– Haide să stabilim nişte lucruri, Sile, ca să pricepi! Noi suntem sinceri, corecţi şi cinstiţi. Nu suntem ciubucari! Noi suntem alt department decât protecţia aia clasică a consumatorului. Cea cu preţuri, igienă, etichete, rahaturi. Noi credem în ceea ce facem, şi o facem spre binele creierelor cititorilor români. Sigur că avem simţul umorului când privim reclama de la televizor cu roaba de acte pe care le cer birocraţii. Noi însă, fără supărare, asigurăm securitatea naţională a minţilor. Este CU TOTUL ALTCEVA! Din acest moment consideră-ţi mintea sigilată, ai interdicţie de a gândi sau scrie, până nu îţi rezolvi toate problemele. Iar sediul îţi va fi confiscat. Te somăm ca până mâine să îl eliberezi!

Cei trei inspectori fac stânga -mprejur ca la o comandă, perfect sincronizaţi şi părăsesc  casa lui Servaţius păşind în cadenţă, dar nu înainte de a fi rostit în cor „bună ziua domnule scriitor!”.

Servaţius rămâne singur şi răsfoieşte normele bodogănind. Îşi mai aprinde o ţigară.  Brusc, tot aşa… gândind… în ciuda interdicţiei, are o revelaţie! Monologheză:  „Maica mă-sii de idioţenie românească, în frunte cu mine! Ș-am zis că nu apelez la el decât în situaţii limită, da-i chestie de securitate naţională!  Inspectori cretini, cretinii naibii! Ca şi ăia care au redactat legile astea stupide!”

Ia mobilul, formeaza un număr şi rosteşte:

– Salut prietene, servus, sunt eu, Sile Servaţius! Ai timp să mă asculţi? Unde eşti, tot acolo în baia de mulţime? Hai te rog, ieşi din mulţime, adună-te şi fii atent că-i groasă! Au venit nişte tipi la mine să-mi interzică să scriu, fiindcă n-am ceva acte conform legii! Cică să le adun până mâine, că-mi iau casa. Fă şi tu ceva, nu te-am rugat niciodată nimic pân-acuma! Tre să mă ajuti!….?? Da… aha… da… bine… da, aici acasă în Lacul Tei, la bloc! Trei indivizi… În apartamentu’ de la mama, ăla ştii tu, de la etaju doi, de mi l-a lăsat soră-mea când a prins loc în Parlament !    Da… Mă rezolvi?… Ok… Te-am pupat! Mersi, dragule!

Instantaneu, la uşă  sună cei trei, cu gura pân la urechi, joviali, deschişi!

– Domnu Sile, felicitări! Sunteţi unul dintre cei mai talentaţi scriitori pe care i-a născut România! Iată, în câteva minute aţi avut amabilitatea să vă întregiţi dosarul, aliniindu-vă cu simţ civic Europei. Bravo, bravo, de trei ori bravo! Din acest moment, puteţi scrie şi gândi liniştit, fiind în deplină legalitate şi acţionând conform normelor. Să auzim de bine, suntem mândri să vă avem prieten şi colaborator. Poate scrieţi un pic şi despre noi, pe-acolo. Sunteţi genial, ca să zicem aşa! Un Herta Muller autentic român. Or, ştim cu toţii, geniile nu au nevoie de ecuson şi orar. Geniile pot scrie şi-n pijama, dacă vor. Cât despre acceptul vecinilor… da’ ce treabă au ai, în fond? Ia să-i controlăm niţel şi pe ei. Or fi uşă de biserică, vezi-doamne!

Inspectorul tăcut şi timid, adică Mănăilă Grigore, concluzionează pertinent, chiar în prag:

– Păi uşă de biserică nu e nici măcar uşa de biserică, asta ca să vorbim  metaforic, aşa, ca între scriitori!