ESTE GELOZIA UN RĂU NECESAR?
Să admitem că, frunzărind postările blogului meu referitoare la simplitate, la forţa mesajului structurat în cuvinte, am devenit suflete clare, limpezi şi nişte vorbitori eficienti.
Ne-am organizat într-o schemă solidă, ştim sigur că am alăturat cuvintele astfel încât să transmită EXACT ceea ce am dorit, adică fără ambiguitate, fără loc de insinuări… Suntem, aşadar, pregătiţi să discutăm niţel despre gelozie.
Eu am să-i descriu extremele, iar voi vă veţi situa, analizându-vă “la sânge”, pe un anumit punct al riglei desfăşurate între aceste extreme.
Greu de crezut că ai reuşit să exişti până acuma total în afara grilei! Dar… cine ştie, poate vom avea şi comentarii de genul: “nu ştiu ce înseamnă gelozia, nu am auzit niciodată acest cuvânt, l-am căutat chiar azi în Dex on line, iar definiţia de acolo nu-mi este suficientă ca să identific sentimentul necunoscut al geloziei.”
Extrema stângă, pragul zero, este puterea de a iubi pe cineva atât de mult, încât să fii fericit de bucuria lui. Iar dacă bucuria lui- (de moment, sau prelungită, sau definitivă), este nevoia de alt bărbat/altă femeie, atunci să i-o accepţi senin şi dăruit. Fără pic de regret, revoltă, disperare. Chiar bucurându-te pentru el. Varianta aceasta este o utopie, zic eu. Tocmai de aceea o situez la cota zero.
De cealaltă parte, la plus infinit, aşez gelozia patologică. Boala psihică. Ei bine, această extremă nu mai este utopie. Ea are protagonişti reali: oameni bolnavi de gelozie, de obicei nejustificată. Dar şi justificată să fie, domne, îţi pare că nu-i stau ochii bine în cap ăluilalt? Schimbă macazul! Părăseşte-l. Nu-i toca mărunt nervii cu întrebări stupide şi fără răspuns.
Mă refer, aşadar, la aceia care transformă viaţa partenerului într-un chin permanent. Îl supun acuzaţiilor nefondate, tirului de întrebări lămuritoare, stau cu ochii în patru pândind vigilent un imaginar contracandidat. Geloşii patologic sunt ei înşişi nefericiţi. Spun asta, fiindcă nu întotdeauna boala psihica este o sursă a nefericirii aceluia care o poarta. Uneori bolnavul îşi creează o lume proprie, ruptă de real, el se va identifica acelei lumi paralele şi se va simţi fericit de fiecare dată când va păşi într-însa. Drama este mai mult a celor din jurul său, cei care îl iubesc şi care constată ruptura de realitate. El, încriminatul, poate fi chiar fericit.
Dar gelosul – bolnav suferă. Păşeste nefericit în lumea desenată de el!
Gelosul patologic nu acceptă argumente. I se va părea că argumentele, (oricât de logice), nu fac altceva decât să mascheze infidelitatea.
Acestea fiind spuse, undeva între extreme se situează omul obişnuit. Nici chiar divin, dar nici chiar lovit în cap.
Apar mici devieri spre stânga sau spre dreapta eşichierului, variabile cu vârsta, hormonii, pasiunea, cultura, educaţia, lectura… oh… înşiruirea de variabile este nesfârşită!
Poporul spune: “un pic de gelozie nu strică, ea ţine flăcăruia dragostei aprinsă!”
O fi ştiind poporul ăsta al nostru ce zice? Este picul de gelozie necesar?
eu sunt geloasa doar daca am motive evidente: gen nu ma mai suna, vorbeste cu altele, ma striga in pat pe alt nume…Nici nu stiu daca as numi gelozie, ci mai degraba mi-ar fi orgoliul ranit! Iar orgoliul meu fiind cat zidul chinezesc, atunci o iau razna complet! Am constatat de-a lungul timpului ca nu am fost de fapt geloasa niciodata, ci doar mi s-a zdruncinat orgoliul! 🙂
Pai, si de ce accepti asa ceva!? Dispari in liniste din viata lui, sa vezi cum o sa-si schimbe atitudinea! Eu nu accept asa atitudine de bataie de joc, mai bine singura decat la oala de consum a cuiva!
Larisa. Postarea e o analiză, un îndemn la dialog. Nu-i autobiografie. Recitește atent textul. N-am pe cine părăsi, nici de ce, viața mea familială e excelentă. N-are lagătură cu aceea de blogger sau autor cărți. Textul nici măcar nu-i scris la persoana întâi singular, cum obișnuiesc, tehnic, să-mi scriu prozele scurte. Recitește și ai să înțelegi.
Merg mână-n mână, cum zici, orgoliul și gelozia.
Nefiind psiholog, pot să fac apel doar la experiența de viață și la cele văzute și bine rumegate. Cred că orgoliul și gelozia sun două lucruri deosebite. Orgoliul este o trăsătură de caracter iar gelozia este un virus informatic strecurat în sistemul de operare. Ambele pot conviețui și pot dobândi dimensiuni patologice cu limite greu de stabilit. Cu primul te naști iar a doua ți se poate strecura oricând, de obicei devreme de tot.
Dacă vorbim de gelozie, nu cred că este un rău necesar. Este o pacoste de care e bine să te lipsești. Dacă remarci primele simptome, ca un strănut de pildă, ia urgent un vagon de vitamina C 200 și scapă cât mai repede de acest virus care te poate distruge pe tine și pe cei din jurul tău, mai rău ca o pneumonie. Dacă se poate vindeca? De obicei nu, probabil fiindcă nici nu se vrea o vindecare. Dar am văzut și vindecări, ce-i drept mai rare. Parcă ar da dependență și la un moment dat nu te mai poți lipsi de ea. Este o otravă fără antidot. De obicei ne letală. dar chinuitoare până devine hrană.
Ideea că ar putea fi pansament la o iubire cu fisuri, nu mi se pare realistă. Cui pe cui nu se scoate, cel mai adesea intră alături și lărgește fisura. Ca apa într-o cărămidă pe ger. O face fărâme!
Și iacă așa, mă suiii pe o șa…
Și cum vă spusei, sunt doar un observator obiectiv și neafectat care privește din off.
Îmi place răspunsul tău, Oleg, e pe lungimea mea de undă.
Mă bucur că spui asta, am intuit-o și eu. Suntem pe o lungime de undă nu întotdeauna comodă și înțeleasă. Dar îmi place să mă aflu prin preajmă.
Poate gresesc dar de asemenea scriu despre ce am putut observa. Nu m-am aplecat prea mult asupra subiectului poate pentru ca am avut sansa de a fi ocolita atat de gelozie cat si de oameni gelosi in imediata apropiere.
Revenind deci, gelozia este cred generata de un sentiment de insecuritate, este poate o reactie (poate chiar revolta) supradimensionata la o lipsa de stima de sine. Parsoanele care nu isi cunosc, nu isi simt locul in lumea din jur evident realizeaza ca nu pot controla ce se intampla in jur iar singura unealta de control este de a crea aceeasi stare celor din jur. Cu cat mai aproape sunt persoanele, cu atat mai agresiv este controlul.
Gelosul isi gaseste o ancora in partener ( iata ca a gasit unul !!! Ura !) Si nesigur – cum.spuneam – ce garantie are ca partenerul nu ii vede slabiciunile ? Sau daca i le vede si pleaca? Trebuie deci facut vinovat , vinovat de orice, oricand pentru ca asa el controleaza, nu? Cine este puternic? Cel ce face sau i cearca sa ii faca pe ceilalti sa se simta vinovati.
Nu cred ca gelosul rationeaza dupa modelul acesta dar actioneaza instinctiv.
Este probabil adevarat ca o persoana devine geloasa nu este geloasa. Un complex de factori din educatie sau pur si simplu conjuncturali, mulati probabil pe un psihic usor labil sunt ingrdientele suficiente pentru a genera un GELOS PERFECT.
Na ca mi-am zis parerea…. nu stiu exact cat de coerent 🙂
Numai bune va doresc
Si numai bine… nu am raspuns la intrebarse. Nu, nu cred ca gelozia este un rau necesar.
Lipsa sentimentului de gelozie pe de alta parte, nu cred ca trebuie confundata cu orbirea, prostia sau increderea nemarginita in sine (o alta fata a prostiei in opinia mea).
Inca odata cu drag,
Vanda
Uau dar ai fost FOARTE coerentă. Fain răspunsul tău!