Simplitatea.
O caut în mine atunci când viaţa mi se complică, sau când  senzaţiile/ sentimentele mi se învălmăşesc prin torace. Alteori o caut în jurul meu şi acu  mă refer la interlocutori, nu doar la simplitatea naturii. Simplitatea mesajelor celorlalţi către mine.

După această introducere, am să trec la analizarea felului în care îţi traduci gândurile în cuvinte. Rostite sau scrise. Fiecăruia i s-a întâmplat, măcar o dată în viaţă, să fi dorit să transmită o idee, să fi fost convins că a transmis-o corect şi să se trezească cu interpretările consternante ale celeilalte părţi. Rămâi mut de uimire:

– “Dar nici vorbă, nu asta am vrut să spun! Nu asta am spus!”, îţi repeti obsesiv în cap. Sau te justifici altora. Urmeaza furia, reacţia necontrolată, duşmănia sau tăcerea prelungă, convins că celălalt a greşit.

Ei bine…analizează totuşi atent. Uneori, într-adevăr nu ai folosit cuvintele potrivite, nu le-ai alăturat inspirat şi este posibil, (chiar este posibil!), ca vinovatul să fii  tu însuţi. Nu-i suficint să ştii precis că ai gândit cutare lucru! Cel care te ascultă nu poate intra în gândurile tale, în creierul tău. Va trebui să-ţi pui problema că “teoria conspiraţiei” în care eşti terfelit după rostirea unor fraze, s-ar putea să ţi se datoreze.
Aşadar distanţa dintre gândurile care te macină şi cuvintele pe care le foloseşti în a-ţi defini stările este tulbure, plină de capcane, uneori greu de parcurs.

Sau…să ne gândim şi invers: ofensaţi de o propoziţie aparent insinuantă, derutaţi de un anume verb, de câte ori nu am fost noi înşine convinşi că interlocutorul ne-a jignit intenţionat? Dar poate nici el nu a găsit formularea potrivită, poate şi el a vrut să spună cu totul altceva.

În concluzie: jocul cuvintelor, cel care guvernează comunicarea interumană, are reguli mobile, flexibile, chiar dacă instrumentele jocului- cuvintele-sunt fixe. Iar terenul care trebuie parcurs, de la idee pană la  slovă, e cu nisipuri mişcătoare.

Cea mai parşiv/periculoasă este slova scrisă. Nu te poţi ajuta de intonaţie, de privire, de gest, de muzica vieţii. N-o poţi întoarce din mers, în funcţie de reacţia celui din fata ta. Nu îţi dă prilejul să te justifici. Este doar pagina albă (folosesc un simbol) şi cuvântul aliniat  soldăţeşte pe suportul ei.

La final- vă îndemn sa fiţi severi şi chiţibuşari cu pagina scrisă pe care o lăsaţi în urmă. Pagina scrisă este ca şi urma de firimituri din “Hansel si Gretel”…conduce spre tine, mai mult decât orice altceva.  Te dezbracă aşa cum singur, cu de la sine putere, nu ai face-o în ruptul capului. Deci forţa ei nu este de subapreciat!

PS-Apropo de cuvinte- până şi în acest context am ezitat să folosesc „deci”-ul. Mi-e atât de silă de el, s-a pervertit atât de tare, încât l-aş scoate din dicţionar. Şi totusi l-am folosit. Mă veţi ierta.