Trebuie spus că, demult, Profesorul simţise „goluri de limbă”, de exemplu. Acest lucru îl urmărise mai bine de un an! Îi adunase pe toţi în pătrat şi le expuse detaliat, pătimaş, ceea ce gândeşte. Mesajul era acela că substantivele limbii române care definesc iubirea sunt puţine, de zeci de ori mai puţine decât necesarul. Spunea că ar trebui cuvinte distincte pentru iubirea mamei către fiu, a fiului pentru mamă, a amantului pentru amantă, a soţiei pentru soţ şi mai susţinea că s-ar cere cuvinte diferite pentru cele mai subtil diferenţiate iubiri. Chiar şi cea dintre verişori, care ar trebui numită altfel decât iubirea dintre fraţi. Profesorul susţinea că o dezvoltare a paletei de cuvinte în acest gol ne-ar uşura enorm comunicarea şi că ar anula mare parte din sentimentele negative: gelozia, suspiciunea, neîncrederea, orgoliul exacerbat. Profesorul spunea ca aceste trăiri păguboase în sufletele noastre sunt rezultatul sărăciei cuvintelor pe care le avem la îndemână pentru a comunica. Pentru a ne explica. El pregătise chiar liste lungi de noi substantive care să acopere golul, le alcătui definiţii explicite, simple şi inteligente, căutase alăturări de silabe cât mai interesante, concluzionând că nu e necesar ca un popor să aştepte secole după cuvinte noi! Că un popor cu oameni inteligenţi şi responsabili îşi va lărgi vocabularul pe loc, după nevoi, fără să stea la cheremul altor popoare sau al altor generaţii. Dar, din păcate, proiectul lui rămăsese în spaţiul pătrat. Probabil că emis în afară ar fi adus a nebunie. Niciunul dintre prieteni, însă, nu îl aruncase în derizoriu, ba chiar, la un moment dat, se ambalaseră toţi în acest proiect care, după o vreme, s-a stins de la sine.

Astăzi, Profesorul insista cu nenorocitul lui de „inefabil” şi părea atât de convins!!