Tristan Mihuţa este jurnalist. Unul din pilonii jurnalismului arădean al ultimelor decenii şi spun „unul din pilonii”, nu „pilonUL” cu articol hotărât, o dată ca să nu par subiectivă şi a doua fiindcă nu cred în unicate, atunci când e vorba de bresle. Nu cred nici în eroi indestructibili, cred în forţa echipei. Cert e că majoritatea arădenilor au auzit de Tristan Mihuţa, în timp ce de Otilia Țigănaş, nu. Doar o minoritate. Majoritatea mea o fi azi FB-ul!! Asta fiindcă ziaristul stă în faţă. Se vede, îl citeşti zilnic. Scriind zilnic, zeci de ani, dacă nu rămâne anost şi monoton şi oportunist, îşi va face, pe lângă prieteni,- duşmani, contestatari, antipatizanţi. Îmi fac eu câţiva, vorba aia, eu care păstoresc doar 1300 de pacienţi şi mă zbat din răsputeri să le fiu pe plac, darămite unul a cărui meserie este ȘI atacul, nu doar ţucatul. Tristan ne aduce în faţă o carte, ea se cheamă „Adevărul gol goluţ”. Primul gând te duce spre stilul memorialistic, dar cartea e atipică, greu de încadrat. Este o succesiune de confidenţe concrete, o serie extinsă de dimineţi, seri, nopţi ale lui Mihuţa care, însumate, alcătuiesc evoluţia gazetelor arădene notorii. Deci a însuşi jurnalismului, toate calate pe specificul epocii istorice în care se întâmplă. Asta de când el a terminat facultatea de filozofie la Bucureşti şi a debarcat la Arad, acasă, tânăr absolvent, până în zilele noastre. Nu-i „strungar cizelat la Ștefan Gheorghiu”, cum a lăsat să-i scape într-un schimb de replici cu mine. Era un comunism cu faţă încă „semiumană”. Piesele puzzle-ului vor închega, succesiv, jurnalismul practicat într-un comunism cu faţă tot mai “dezumanizată”, marea schimbare din 89 şi epoca de după, căreia mi-e greu să-i spun capitalism. Se va opri la un fel de „alaltăieri”. Ce frapează în carte? Eu am citit-o din scoarţă-n scoarţă, chit că nu-i nici scurtă şi nici roman de dragoste să n-o mai laşi din mână toată noaptea. Totuşi n-am lăsat-o, m-a prins. M-a frapat întâi memoria lui aproape „patologică”. Îmi închipuiam, citind, că îmi putea fi coleg la medicină şi cum ar fi reţinut toată nenorocita aia de anatomie în câteva zile, iar mie mi-au trebuit luni, cu pixu-n mână şi formule mnemotehnice. Urmăream în pagini avalanşa de nume- prenume ale sutelor (sute!!) de colegi, colaboratori, oameni cu funcţii sau nu, arbitri de fotbal obscuri sau celebri, contabile, fotbalişti, intructori auto, şefi de unităţi, primari, secretari de partid… îşi aminteşte inclusiv numere de maşini, gen “parcase Dacia 1 AR xxx” etc. Cum naiba poate avea aşa o memorie! îmi zic, mai ales că ea, memoria, va scoate din hăul deceniilor nişte detalii „detailissime” din care istoria fiinţei mele, de exemplu, n-a mai reţinut nimic. Al doilea element care frapează este sinceritatea aproape crudă cu care descrie personaje reale, arădeni pe care îi salută şi azi pe stradă (sper că se mai salută!) şi despre care spune fără ezitare cum au fost şi ce gândeşte despre ei. Negativ, desigur, că de scria „adulatoriu”, nu mă frapa. Nu cred că aş avea vână să scriu, publicând, despre un arădean celebru (chiar de-o gândesc cu fălcile încleştate!) ceva gen “Doctorul Icsulescu, şef de secţie la cutare specialitate, la spitalul Judeţean Arad, era antipatic. Îl antipatizam toţi, pân la unul, fiindcă aşa îi era caracterul.” Na Tristan Mihuţa o face în cartea sa, desigur cu alte cuvinte şi nu despre medici, iar eu mă întreb cum dumnezeu… Noroc că nu m-am intersectat cu el, eu medic, să-l fi călcat pe coadă, ca să citesc azi ce gândeşte despre vechile mele prestaţii! Apoi, povesteşte concret cu dată, oră, nume, prenume, adresă, (mai CNP-urile lipsesc!), despre lucruri pe care mereu le şoptim, deşi le ştim cu toţii- beţii, chiul, ciubucuri, mită, femei, parti-pris-uri, furturi din fabrici, jocuri de culise, tot tot tot.  Într-o scriere publicată de mine, arătam cum am dat concediu medical unui ţigan sănătos pentru un pachet de Kent. Nu puţini au fost aceia care m-au admirat pentru curajul adevărului! Păi la ce recunoaşte Tristan Mihuţa pe-acolo, te iei de cap. Nu se cruţă (deloc!!) nici pe sine, chiar dacă la marile măgării recunoscute public, mai pudrează niţel rahatul, că n-o fi chiar sinucigaş! Nu-mi amintesc numele celui care i-a spus (iată, eu n-am memoria micronica a lui Tristan Mihuţa, care sigur mi-o fi dezvăluit în dialog semnatarul frazei), i-a spus, aşadar: – Măi, unii scriu azi în puşcărie, ca să iasă mai repede. Tu ce faci? Scrii ca să intri mai repede? “Adevărul gol goluţ”, Tristan Mihuţa, este CHIAR adevăr gol goluţ, excelent documentat, scris şi probabil excelent trăit.