A fost odată ca niciodată.

Eu „naivă şi copilă şi sinceră şi pură” şi… continuaţi voi cum, adică acu` vreo cinşpe ani, la Hăşmaş.

Era nerenovat, încă nu investisem nici afectiv nici efectiv, era deci un dispensar rural deprimant de standard. Nu tu cablu TV, nu tu net, nu telefonie mobilă, exista o centrală telefonică, (răspundea Urban 1, Urban 2 etc atunci când ridicai receptorul), noa ce să zic… măcar eram tânără şi optimistă.

Eu mă mutasem aici singură, ai mei au rămas la Arad. (Ah! Am uitat: buda era afară-n curte. Dar măcar era.)

Aranjasem o cameră pentru mine, aveam sobă de teracotă în care uitam deseori, noaptea, să bag lemne. Mă teroriza ideea sobei, asta de mic copil, eu fiind prototipul fetei de bloc şi asfalturi.

Toamnă târzie spre iarnă, ora 17-18. Nu se întunecase. Fac un foc cumplit în sobă, mă bag în pat şi adorm buştean, visând la luminile oraşului… cred.

Știţi, noi aici nu prea încuiem uşa, deseori nici noaptea. Chiar că, de mă gândesc în urmă la cei 25 de ani de Hăşmaş, aici n-au existat crime, spargeri, violuri, jafuri, zău că nu. Numai beţii profesionale, bătăi de duzină fără urmări grave, maşini proptite-n ziduri de la alcool, furturi de lemne din pădure. Dar jaf sadea în casă la om, never.

Deci adorm adânc, la o oră total improprie somnului pentru un bun gospodar ardelean. Iar uşa de afară o las descuiată.

Simt prin somn că cineva mă fixează, deschid ochii între vis şi realitate şi da, deasupra mea, privindu-mă atent, văd chipul îmbrobodit al vecinei, nană Lenă. Nu semăna deloc cu chipul care ar fi urmat să mă sărute de trezire atunci când mă priveşte dormind. Nu. Nu-s aceiaşi ochi, nu aceleaşi buze.

UAU, ACESTA NU-I BĂRBATUL MEU!

Moment horror. Eu o privesc, fără încă să pricep ce mi se întâmplă. Ea mă priveşte. Ne privim. Tăcând, ochi în ochi. Linişte. Nimeni nimic. Eu mă repliez fulgerător, încercând “să-mi amintesc cum de-am ajuns cu ăsta-n pat, aseară”. Nană Lenă deschide ofensiva:

• Dormiţi, doamna?
• Da.
• Amuu?
• Da.
• No binie. Domnu vă alduiască.

Și dus-o fost! Și gata.

Mă tot strigase din uşă, eu nu am răspuns şi voia să se asigure că mai trăiesc. Trăiam, să ştiţi.

Ca să înţelegeţi exact starea mea din acea perioadă.

Ajung din Hăşmaş la Cluj, week-end, la doi prieteni dragi încă din facultate, colegi, ea şi el. Ne ţukkăm înlăcrimaţi de bucuria revederii, urma să dorm la ei, iar seara, prietena îmi activează entuziasmul:

–  Otica, mâine facem program mişto, ieşim la Pădurea Hoia la un grătar şi-o clisă friptă!

O privesc siderată:

– Fatăh! Tu n-ai înţeles nimic. EU DIN PĂDURE VIN! Lukătmi! Încă mai am frunzuliţe de gorun uscate-n păr şi rămurele de mur în bascheţi. Eu vreau gaze de eşapament, claxoane, başi agresivi şi fete dansând la altă bară decât sapa! Capisci?

– Hai mă, nu fi rea, că aşa vreme faină-i afară!

– Pricepee! Tu pe mine nu mă pui să întreţin  jarul cu un cârlig de metal, sau să spăl în patru labe vasele-n pârâu, că asta fac toată ziua acasă!