Universitatea orașului și Învierea Elenei
Fragment din proiectul Prăpastia!
… în care oameni de pe rețelele de socializare, care nu se cunosc personal, își deschid sufletul unul altuia scriind, și ne povestesc situații limită, situații extreme la care a ajuns, la un anumit moment, viața lor. Și cum au ieșit, cum s-au salvat, cum s-au reinventat din propria prăbușire, oricare ar fi fost aceea. Scopul Prăpastiei este să îi susținem moral pe aceia care, poate, chiar azi sunt la buza hăului, iar vorbele noastre, faptul că nu sunt singuri în drama lor, i-ar putea trage blând înapoi în lume. Cei/cele care acceptați să semnați, mă veți anunța. Textele voastre (deja multe!) se adună ordonat la adresa mea de mail otiganas@yahoo.com sau, privat pe FB.
Iar dacă materialul va fi destul de mult pentru o carte (și deja, după numai 12 ore de la apelul meu pe FB pare a fi mult!), vom scoate un volum cu mulți autori, OAMENI, izvorât din uriașul potențial al împrietenirii și empatiei care este azi, exploziv și de neimaginat acu zece ani – internetul.
Iată cum se termină povestea unuia dintre scriitorii Prăpastiei. Nu va semna textul din carte. Este femeie. O vom numi, aici, Elena. Am decis să vă dau azi acest fragment… știți de ce? Pentru frumusețea frazelor care descriu lucruri în care crezi trup și suflet. Pentru frumusețea dragostei de oameni, a valorilor reale și pe care greu le poți redacta fără să devii… vorba Elenei, patetic. Este un îndemn și un model minunat.
„… Din acel moment viața mea s-a schimbat complet, am reînviat, m-am regăsit, am avut pentru ce lupta – convingerea că, prin cunoaștere, te poți înălța. Au urmat 7 ani de muncă epuizantă ce nu avea nimic în comun cu ceea ce mi se spusese, adică traduceri, translator alea, alea, dar au fost cei mai frumoși ani ai mei, pentru că au fost ani în care am crezut în ceea ce am făcut! Am simțit că, prin munca noastră, putem contribui la dezvoltarea orașului!!!! Am crezut și cred în continuare cu fiecare fibră a ființei mele în necesitatea instruirii tineretului pentru a deveni puternic, în menirea unei universități în a ridica nivelul de cultură, de conștiință, de simț civic comunității!
De aceea am fost de acord să muncesc de la 6 30 dimineața până la 10-11 seara, zilnic, fără sâmbătă și duminică liberă, fără concediu de odihnă. Am fost o mână de oameni entuziaști, idealiști, nebuni, urâți și iubiți în același timp, așa cum au fost mulți în acei ani de început ai democrației noastre originale și care am încercat să schimbăm CEVA !
Sună patetic, dar așa, exact așa am simțit toți cei care ne-am angajat atunci, în ceea ce avea să devina Universitatea. Iar pentru mine personal, a fost REÎNVIEREA!”
