Ani mulți în urmă, eu tocmai terminasem facultatea, prima mea locuință la Arad, chirie, apartament înalt tare, teracote, totul într-o casă naționalizată.

Aduce tata o echipă de meșteri la zugrăvit, eu solicit ceva fițe, că aici sus dreapta o dunguță fină mov, aicișlea jos un mic vernil, na, dorisem ceva delicat, dar nu tocmai standard. Asist la cea mai mare parte a lucrărilor și mă împrietenesc cu băieții, fumăm împreună cu fundul pe cutiile cu vopsele, mai ciocnim câte un păhăruț, le devin dragă. Bancuri. Râdem mult. Ce populară-i doctorița!

Lipsesc câteva zile, mă sună mama:

-Otica, hai până la mine să discutăm ceva.

Fug curioasă, mama:

-Între timp, a intervenit ceva. Băieții te adoră și ți-au pregătit o surpiză “din partea casei”, sunt emoționați să vii să-ți arate. Fii blândă, au pus mult suflet.

-Ce-or făcut?

-Mmm… cum să-ți zic… un kitch desăvârșit. În sufragerie, unde era stucatura aia sus pe tavan pe care voiai s-o scoți, ți-au colorat o zi întreagă fiecare floricică cu altă nuanță. Și fiecare frunzuliță în tonuri de verde. Deci acuma ai o plăcintă colorată pe tavan. Și asta voiam să zic. Nu-i dezamăgi, te așteaptă ca pe soare, ca să te bucure! Au umblat prin tot orașul să adune culorile.

Și așa a rămas vreo zece ani, plăcinta sus!

Fusese capcana propriei mele drăgălășenii, niciodată n-am fost în stare s-o mai dau jos. Motiv pentru care, la orice vizită a vreunui sofisticat, trebuia să explic povestea plăcintei de pe tavan. Ceva gen „ceea ce vedeți, nu-i adevărat”. Nici în coșmar n-aș fi putut să inventez ceva mai kitchos!

A mai trebuit și să-i explic lui Andrei despre frumos/urât, sec/drăgăstos, pincipii/dragoste etc. Ca să nu crească, crezând că plăcinta aia fusese targetul mamei lui.

Dar conținea atâta suflet! Chiar l-am simțit uneori, în momentele grele care au mai urmat – sufletul cald al plăcintei de pe tavanul sufrageriei mele.