Vi se intamplă, pe parcursul unei zile, să trageți concluzii proprii bazat pe “ceea ce a spus cineva ca ar fi spus altcineva”? Sau pe “ceea ce a spus cineva că ar fi aflat că s-ar fi întâmplat?”

Citind acest mesaj, astfel formulat, probabil mulți veți gândi:
-Mie nu mi se întâmplă să judec stramb, atunci cand nu am dovezi obiective și suficiente!

Și totuși, capcana este frecventă. Crede-mă că, probabil, o faci chiar des, dar fără să-ți dai seama.
Astăzi, la cabinet, un pacient mi-a povestit ce i-ar fi spus un alt medic să-mi trasmită.

Primul impuls a fost sa-l sun pe colegul medic și să-l bag în mă-sa, fără preaviz! Atunci, am tras adânc aer in piept, și m-am întrebat:
– De unde știi tu, Otilia, ce a zis colegul tău, medic? Ai fost de față? Pai, n-ai habar ce a zis. Nici dacă a zis. De ce te înfurii? Sună-l și te lămurește. Am sunat.

Colegul medic nu spusese acel lucru, ci cu totul altceva, ceva extrem de logic. Nu-i spusese bolnavului, ci asistentei. Nu rugase să mi se transmită niciun mesaj, ci comentase cu voce tare ceva la care AVEA DREPTATE.

Asistenta, la rându-i, nu-i spusese direct bolnavului, ci unui coleg de serviciu al bolnavului, care era lângă el… etc etc etc. Și felul în care cursese dialogul, nu îmi dădea niciun motiv de enervare sau ofensă, dimpotrivă. De fapt, pacientul “îmi spusese că medicul celălalt ar fi spus”… ceva ce chiar el, pacientul, gândea. Fiindcă nu a înțeles. Pare complicat, dar nu-i. E simplu.

În concluzie eu, lipsită azi de vigilență, am intrat preț de câteva secunde în capcana de a lua de bună ceea ce îmi spune cineva… că ar fi spus altcineva.

Cel puțin la știrile de seară la TV, nu mai cad demult în această capcană, m-am antrenat! NU CRED DECÂT CE VĂD, NU AUD DECÂT CUVINTELE ADRESATE DIRECT mie. Și așa, mi-e mult mai bine, zilele îmi curg mai frumos/mai ușor.