Era demult tare. El era pilit, el era pilit mai tot timpul, avea stereotipii verbale ca orice pilit, dar fiindcă “pilitura lui de tot timpul” nu-mi afecta viaţa – mai zâmbeam la unele dintre stereotopii, pe altele le ignoram păşind mai departe.

El azi nu mai este, eu mai sunt.

Undeva, într-o seară văratică prin centrul Aradului, mi-a spus (poate cita, poate nici măcar nu-i aparţinuse vorba!), aşadar mi-a spus:

– Fereşte-te de oamenii care nu mai au nimic de pierdut!

După decenii mi-am amintit vorba lui şi noapta aceea caldă cu miros de tei,(odihnească-se-n pace, el!) şi da, avusese dreptate. Chit că nu eu m-am ferit pân` la urmă de „aceia care nu mai au nimic de pierdut”. M-a ferit Ăl de Sus. Eu tindeam mereu să mă bag…