Amigdale scoase și operația cezariană
Ce pot ele să aibă comun: amigdalele scoase și operația cezariană?
Păi, excesul, abuzul, intervenții chirurgicale îndreptate nejustificat împotriva naturii însăși, modă perisabilă.
Dar hai să începem cu vocabularul corect și definițiile.
Dialoguri private cu voi m-au condus spre o altă problemă greșit înțeleasă, rostită și interpretată. Amigdalita acută.
Amigdalele, cele două, pe care medicul le privește când pacientul deschide gura, nu sunt o boală, nu-s „ceva rău” apărut prin gât ca un os de pește înfipt, sunt ceva NORMAL. Niște stații de protecție, o poartă mare de fier care nu permite intrarea în curte a străinilor (adică a bacteriilor, virusurilor, prafurilor în corp). Ele, repet, se numesc AMIGDALE, iar inflamația lor, (ne amintim sufixul -ITĂ!), se numește AMIGDALITĂ.
Deci exprimarea corectă este are/ai AMIGDALITĂ acută, iar ceea ce te doare atunci când te doare, sunt (eventual) AMIGDALELE, nicidecum amigdalitele. Mă dor „amigdalitele”=exprimare GREȘITĂ. Ca, de altfel, mă doare apendicita. Fiindcă, și acolo, boala e apendicită, iar de durut, te doare apendicele.
Dacă în era copilăriei mele moda de la acea oră dădea pe seama amigdalelor tot răul infecțios al omenirii, iar amigdalele se scoteau la foc automat odată cu toate durerile și întristările gâtului, (cred că-n anii `80-`90 s-au scos vagoane de amigdale umane), după o vreme, s-a constatat că scosul lor fără număr și fără motive întemeiate nu e recomandat, ci poate face mai mult rău decât bine. Atunci, moda scosului de amigdale (amigdalECTOMIE se cheamă, unde sufixul -ECTOMIE=îndepărtarea chirurgicală a ceva) s-a stins, a dispărut, iar azi ne-am pus de acord că amigdalele se elimină mult mult mai rar și extrem de bine justificat. Prin copilăria mea, rar mai găseai un copil cu amigdalele la locul lor, sau unul care să nu fi primit niciodată în viața lui penicilină și moldamin injectabil.
În concluzie, amigdalele nu sunt Bau bau, nici drama majoră a răcelilor banale, denumite în continuare, impropriu, „roșu în gât”. Roșu în gât? Ce-i aia? Cum ai vrea să fie? Verde?
Sau amigdale mari, hipertofice. Când sunt mari, mari rămân, n-ai ce le face, nu le poți micșora din Zinnat, nici să stai în cap.
Deci pentru noi medicii, contează CONTEXTUL: febra, ganglionii, mucii din nas, puroiul, un anume roșu pe care noi îl recunoaștem imediat, dar care nu-i roșul din viroze când curge și nasul și mai și tușești… etc.
Am dorit să explic, așadar, că amigdalele se numesc amigdale nu amigdalite, că „roșu-n gât” e o expresie demodată, provenită din negura istoriei și exprimă cu totul altceva decât își închipuie pacienții. Că moda (atât vestimentară cât și a poșetelor dar și în medicină) vine și trece. La rochii, odată cu Botezatu, în medicină vine și trece odată cu studiile, concluziile medicinei BAZATE PE DOVEZI.
Am vrut să știți că ceea ce ieri se considera o soluție bună, azi se poate dovedi a fi greșeală, iar asta de la administrarea greșită a antibioticelor în viroze, via amigdale scoase la foc automat, până la îmbuibarea cu omeprazol, sau nașterea cu operație cezariană devenită must have și ale cărei rezultate negative se vor acumula în timp. Mă refer la imunitatea, pielea și tubul digestiv al noului născut, însămânțate prost, cu floră bacteriană contra naturii, când el nu ies pe unde trebuie. Pe unde-i normal. Adică prin canalul pelvigenital, ca să nu-mi sară altceva din gură.
