RADU ȚUCULESCU guestpost

De-ale oraşului.

Capacul şi pupăza din fontă – criminali în serie…

Am primit, în urmă nu cu multă vreme, vizita domnului Reti, editor din Ungaria şi a soţiei sale Monika. Nu fuseseră până atunci în România. Deoarece vor publica romanul meu Povestirile mameibătrîne în ţara vecină şi prietenă, au dorit, neapărat, să viziteze satul în care se petrec toate nebuniile din carte. Satul numit Petra în roman, Petrinzel în realitate. Am fost încîntat de această intenţie a lor, citiseră manuscrisul tradus în maghiară de Imre şi  atît de mult le-a plăcut încît s-au hotărît să vadă cu ochii lor meleagurile acelea bîntuite de poveşti cu diavoli, iubiri secrete, trădări, magie, sex şi… nealterat umor.

Reka, doamna profesoară universitară care a cumpărat, pentru zilele de relaxare, casa mameibătrîne, s-a oferit să ne ducă cu maşina pînă acolo. M-am bucurat, Reka fiind o femeie plină de viaţă, inteligentă şi cu simţul umorului care cunoaşte, pe deasupra, şi limba maghiară.

Era ora amiezii, am străbătut centrul Clujului, i-am lăsat pe musafiri să facă poze la statuia ecvestră, apoi am zis:

– Reka ne aşteaptă la facultatea de chimie, e aproape dar să grăbim pasul.

Am intrat pe străduţele plăcut pavate şi lipsite de maşini din jurul Universităţii de Arte. Am ajuns pe strada Muzeului de istorie. Pe trotuarul îngust, eu păşeam sprinten în faţă, iar editorul cu soţia în spatele meu. Soare vesel, căldură de vară şi bucuria mea nemachiată. Brusc, ceva (cineva…) îmi stopează sandaua din piciorul drept, ca o piedică idiot de neaşteptată. Luat prin surprindere, fac o buclă prin aer şi cad peste un soi de burlan din fontă de la marginea zidului unei case vechi, ridată de vremuri. Un burlan sub formă de pupăză. O fi căzut din tei şi s-a transformat în stană de… fontă!

Țipetele celor doi din spatele meu. Văd, cîteva clipe, albastru în faţa ochilor. Un albastru infinit… Apoi, instantaneu, dureri în piept. Editorul şi soţia mă ridică, iar eu le zâmbesc strâmb, gemând sonor. De respirat, o fac doar pe jumătate, cu gâfâieli spasmodice.

Un capac de la canalizare, aflat exact în mijlocul trotuarului, fusese lăsat puţintel deschis (poate ca să se aerisească…) şi cu toate şuruburile ieşite în afară. Un capac pus pe fapte rele! Cu cine reuşeşte. Cu mine a reuşit!

– Aşa ceva e inadmisibil, zice editorul, în plin centru! Îţi poţi sparge capul, falca, rupe coastele, un picior… Trec pe aici copii, gravide…

– Chiar şi scriitori, încerc eu să glumesc crispat, văzînd cum pantalonii mei crem, cumpăraţi la Tel Aviv, se înroşeau în dreptul genunchiului drept. Teama mea, nemărturisită, era alta. În urmă cu mulţi ani, într-un accident de maşină, avusesem trei coaste rupte. Dacă s-au rupt din nou…

Am vizitat satul scufundat între văi şi-n timp, oaspeţii fură încântaţi, au recunoscut case şi locuri din roman, ba au întâlnit şi câteva personaje încă în viaţă, au băut apă de la izvor, şi ţuică din butoi de dud, au mâncat plăcinte şi mămăligă cu brînză. Eu zâmbeam forţat, ca un clovn căzut în dizgraţie, şi îi asiguram că e bine, mă voi duce a doua zi la spital pentru un control. Dacă mi-a intrat vreun vârf de coastă-n plămâni ori ficat? Întrebări hamletiene mă bântuiau. Puteam respira doar pe jumătate. Între timp, pe partea dreaptă a torsului meu bronzat, îşi făceau apariţia hematoame de-o culoare demnă de filme horror. Ca nişte lipitori uriaşe, liliachii şi dureroase.

– Ar trebui dată în judecată firma aia care a făcut lucrările stradale, zise careva.

– Aiurea, am zis, te judeci ani de zile iar la urmă, în cel mai bun caz, recuperezi banii daţi avocatului.

Toţi fură de acord. Când întrebarea, “da te doare rău, Radule?”, s-a repetat de mai multe ori, le-am zis bancul acela cu bătrânul secui Janos care se plimba pe uliţa satului cu un cuţit mare înfipt în spate.

– Janos, tu ştii ce ai în spate?

– Știu, dă-l naibii!

– Dar e un cuţit mare, înfipt puternic!

– Știu, dă-l naibii!

– Da nu te doare, Janos?

– Nu! Numai când râd!

Noi cam asta facem, râdem şi atunci când ne doare rău. E cam singura noastră armă. Aşa a făcut şi Caragiale, a tot râs până nu a mai rezistat şi şi-a luat lumea-n cap. A pornit-o într-o lungă drumeţie fără întoarcere, ignorând capacele de canal şi pupezele din fontă…