Cheia unei revelaţii.

Eu, femeie. Albă. 52/53 de ani. Medic.

Și n-am habar dacă-i mult, sau puţin, sau fix cât trebuie…

Zilele astea, cântărindu-mi viaţa – una hăruită, norocoasă, bună, pe care o ador, pe care nu demult o vedeam interminabilă – am calculat că mama mea, iertată fie, a murit la vârsta lui Jenucu, plus încă şase ani. ȘASE!! Hai şapte, dacă socotim riguros fracţiuni. 68 de ani avea mama. (Jenucu e bărbatul meu, în caz că mai e careva să nu ştie.)

Și atunci am simţit altfel timpul. Ca pe o suită de secunde. Un cronometru parşiv de care, zău, uitasem.

Dintr-o dată mi s-a părut păcat să dorm chiar şi cele 5-6 ore pe noapte, dormite azi.

Eu, care la 18 ani puteam dormi 24 de ore şnur! Și ce fain le dormeam şi ce fain le visam. Și ce faine minciuni îmi inventam la trezire ca să nu mă simt vinovată pentru toate obligaţiile încălcate!

Apoi, tot eu, mi-am zis – “şase ani sunt, totuşi, şi intervalul dintre naşterea fiului meu şi intrarea lui în clasa întâi.” Uau. Mult.

Șase ani sunt şi succesiunea tuturor sesiunilor şcolii mele medicale!

Din nou: Uau. Enorm! Toate examenele, toţi iubiţii, căsniciile, chefurile, angoasele, speranţele, conflictele, împăcările mele săvârşite între BAC şi licenţă.

Brusc am simţit altfel timpul, parcă s-ar fi dilatat dintr-o dată! Generos.

În concluzie:

Dilatările şi contracţiile lui, ale timpului, ţin de fapt numai de mine!

Restu-i marketing.

De ce?

Păi, să vă zic şi de ce.

Fiindcă valoarea acestei postări de blog, azi, e una. Iar valoarea aceleiaşi postări mâine, dacă prin absurd peste noapte m-ar mitralia un ISIS-ist supărat, ar fi cu totul alta. Numai că eu n-aş mai şti ce valoare am devenit pe seama lui!