Cu ceva timp în urma, mi-am petrecut câteva ore la ştrand, pe saltea, stând la soare fără să fac nimic. Asta nu-mi place, mă plictiseşte şi nici măcar miza unui bronz auriu şi sexi nu îmi uşureaza statul nemişcat la soare. Ca să treacă mai repede timpul, să nu-mi stresez familia cu nerăbdarea, am studiat printre gene oamenii de lângă mine… protagonişti şi ei ai acelei zile foarte călduroase de mai.

Am privit ore în şir o mămică ce îşi păzea odorul, fetiţa Carla, o blonduţă frumoasă de vreo doi anişori. Mămica tânără, îmbrăcată într-o rochiţă de plajă, tatăl zbenguindu-se prin bazin cu un prieten de familie. Mămica gardian, cu ziua sacrificată, în picioare, urmărea riguros fiecare mişcare a Carlei. Ce putea să facă fetiţa, la ştrand, preţ de 3-4 ore?  Păi să ridice diverse chestii de pe jos şi să le ducă la gură.  La doi ani, pusul mâinii pe toate obiectele şi băgatul lor în gură este felul în care omul acumulează informaţie. Mămica grijulie, (cu siguranţă cotropită de dragoste) nu a făcut, timp de trei ore, nimic altceva decât să-i spună Carlei ce să NU facă. Ton acuzator, destul de ridicat! Carla nu primea prezumţia de nevinovăţie.

-Nu pune mâna! Nu băga în gură! Nu te duce într-acolo! Nu scoate şlapii! Nu-i voie!! etc. etc. etc.

Ea nu i-a transmis Carlei nicio informaţie. Nimic. Fiindcă, pentru un copil de doi ani, nu este clar de ce nu e voie nimic! Chiar şi pe mine, adult mutat pe altă planetă (aşa cum a fost mutată Carla din uter în viaţa reală), m-ar deruta cumplit să nu am voie deloc să mişc. Ba mai mult, îndemnul „fii cuminte!”, este mai abstract decât chiar legislaţia româneasca contemporană. Dacă părintele nu defalcă în norme concrete, argumentate, ce înseamnă de fapt să fii cuminte, acest îndemn devine echivalentul unui fond sonor fără conţinut. Ca bâzâitul enervant al unei muşte.

În ţări civilizate, se fac cursuri de adaptare în cuplu şi cursuri pentru educat- crescut copii. Oricât de bine intenţionate şi iubitoare, majoritatea tinerelor femei care devin mame, n-au habar să comunice cu copilul. N-au habar că ar putea transforma cele câteva ore (în care oricum nu fac nimic altceva decât paza obiectivului), în educaţie adevărată.

Educaţia dinspre mame românce e cam după ureche, intuitivă, de obicei în afara unei informări şi se face greşit.

Cred cu tărie că pregătirea mamelor pentru a deveni mame, ar fi un lucru foarte bun!

La un moment dat, tânăra pe care o studiam, rosteşte sever:

-Carla, pune-ţi şlapii!… şi apoi se ia la discuţii cu o altă femeie, uitând că a delegat sarcini.

Constat cu plăcută surprindere că blonduţa se aşează pe un beton fierbinte şi începe munca de pus şlapii. Muncă grea! Carla, concentrată, încruntată de efort, încearcă să tragă şlapul stâng pe piciorul drept şi nu-i iese figura. Încearcă cu forţa. Nu merge, nu intră! Ciudat. Este uşor derutată, e evident că se gândeşte, caută soluţii şi nu abandonează proiectul. Munceşte febril. Trec minutele, din perspectiva mamei totu-i ok, Carla şade pe beton tăcând, nu bagă nimic în gură, deci e „cuminte”. Ce-i în mintea Carlei ştiam doar eu cu ea. Eram tare curioasă să văd dacă îi vine ideea să schimbe papucii între ei, ca să-i poată încălţa. Ezita… forţa şlapii pe picior. Dacă ar fi reuşit sa îşi dea seama singură că şlapii trebuie schimbaţi între ei ca să se potrivească, aceea ar fi fost o achiziţie ENORMĂ, despre care mama nu ar fi avut habar! După mine, mai trebuiau 5-6 minute, Carla era foarte aproape de deschiderea cifrului, dar din păcate s-a făcut ora de plecat acasă. Mama s-a apropiat de ea, i-a luat ambii şlapi din mână, a plasat-o la tata în braţe, a băgat şlapii într-o sacoşă şi a schimbat brutal sarcina:

-Fă papa la tanti şi dă-i pusi, că plecăm!

Carla nu a mai făcut papa în ruptul capului, deşi mama insista, fiindcă creieraşul ei era încă setat pe încălţatul şlapilor care… brusc au intrat într-o sacoşă… şi era atât de aproape… dacă mama o mai lăsa puţin… şi ce copil cuminte e Carla… totuşi nu-i place să salute!

În concluzie, arta de a educa, de a te face înţeles de copil, de a intra în creierul lui, ca orice artă, nu depinde doar de talent şi bună intenţie. E nevoie şi de documentare!