Am 54 de ani din care 50, cu rare excepții, dedicați școlii. Preșcolare, primare, secundare, terțiare, medicale etc. Dedicarea anilor spre Vuittoane proprii și familie, a fost rară. Episodică.

Acolo unde trăiesc și muncesc de 2,5 decenii, adică la Hășmaș, comuna cu șase sate – capăt de linie – mi-am dedicat viața. VIAȚA toată. Nopțile, zilele, potențialul erotic, talentul culinar, cunoștințele profesionale, puterea de convingere, persuasiunea, diplomația, abilitatea de a înjura cu “pulă” fără să fii vulgară, de a lovi sub centură fără să doară, de a săruta fără sex și de a îmbrățișa fără certificat de căsătorie. Am pus pe masă economiile, catastrofele bancare, popririle fiscale, mașina refuzată a fiului meu, conflictele principiale cu tata, TOT.

La urmă, acest proiect de viață se contura un succes, iar eu râdeam pe FB cu oameni fără să mă lamentez, fără să mă plâng… și, undeva în adâncul inimii, aproape nesimțit, credeam că omul sfințește locul, că medicii care se plâng prin alte sate n-au investit cât mine, poate au fost aroganți… poate absenți… și simțeam că am învins individual sistemul, mai ales că n-am avut treabă nici cu binomul, nici cu Băse, nici cu Dragnea sau Coduța sau Năstase… cum să fi și avut treabă, eu care număr averea cu suta de lei, nu cu suta de milioane de euro.

Că am mai trișat? O daaaaaaaaaaaa. SIGUR. Am primit/acceptat ciubuc (deh, ca doctoru` român), în lapte sau ouă, chiar bani, ciubuc NICIODATĂ pretins, cel mult jucând cartea refuzului de 2-3 ori, dar la urmă l-am aceptat… Că nu toate serviciile decontate de mine la CAS au fost ușă de biserică? Așa-i. Am trișat și acolo, uneori. Dar rar și scurt fiindcă, în schimb, nici dracu` nu m-a plătit în nopțile netrișate lucrate gratis. Sau, după imputări de rahat cum că nană Floare (compensată de mine, senin), de fapt avea și bani în bancă, da n-o zis. Deci, fazele astea fuseseră horrrror! Sau, apropo de fiscalitate, (și-mi pot permite, știind că mă citesc zeci de mii) NICIODATĂ, repet NICIODATĂ când un serviciu a fost taxabil, cu taxa afișată la loc vizibil iar eu am spuns cât costă, nu am încasat fără chitanță. Vă vine să credeți?? Așa-i.

Că, pentru structurile de control, am afișat pe pereți 10 metri pătrați de cearșafuri cu informații -de nimeni citite – pe care legea cere să le afișez? O daa! În primul rând, că am avut pereți. Apoi, că pereții erau zugrăviți, ca să pot afișa. În al treilea rând știam că, aceeași lege, mai are minimum 5 metri pătrați pe care nu i-am afișat încă. Nu i-am afișat, fiindcă nici un medic normal la cap nu-și poate dedica viața exclusiv afișatului și dosarelor controlabile.

Deci, pus una paste alta, am făcut mult și fain și sunt mândră de mine.

Osanale? Aiurea. Am făcut și fac ce-i firesc.

Cu toate astea, acu două săptămâni m-au călcat “în falgrant” și desigur neprogramate, două doamne de la sanepid Arad. DSP îi zice.

În ciuda empatiei și a umanității atavice a uneia dintre ele, cealaltă era supărată foc, fiindcă din start pornise la drum pe teren, în zonă, la smuls bani. Mi-a dovedit cu degetul și pixul pe lege că paragraful cutare, l-am încălcat.

Iar eu știu că, dacă prin absurd nu-l încălcam pe acela, ultimii 25 de ani politici asiguraseră baza legală să găsească alt paragraf încălcat.

M-au amendat cu 600 de lei. Plătibili. Îi pot achita. Dar nu-i achit până nu mă somează șeful statului. (Mai nasol era cu 6000 de lei, sau 60 000, că sigur există undeva în legi și un paragraf din ăsta. Nu ele? Alții. Ăia cu ITM-ul. Nu ăia? Alții. Ăia cu extinctorul, care fac din tine – cabinet de câțiva metri pătrați funcționați  ziua, cu ieșire directă la stradă, deci fac din tine Colectiv. Și, să zicem că aș plăti amenda de 600. Dă-o-n mă-sa de amendă, iaca las cabinetul în frig o lună, și-o plătesc. DAR!! Repet, la 54 de ani ai mei în care proiectul vieții este medicina și cabinetul Hășmaș, nu am nicio garanție că ne oprim aici. Și-s în continuare vulnerabilă – prezumată din prag: infractoare, hoață, jegoasă, ucigătoare.

Iar cine vine la mine în control, vine DOAR ca să demonstreze că-s infractoare.

Iar asta mă poate costa mult, din ceva ce n-am.

Iar eu încep să mă apăr.

Cum? Simplu. Cu spectrul umilinței deasupra grumazului.

La 54 de ani, eu medic primar, păr cărunt vopsit blod, semnificativ alfabetizată, care fac peste maximum în condițiile materiale și legislative și politice date, atunci când intră ele/ei să controleze, este musai să fac pe mine. Să tremur umil. „Decât” să termur umil, că iar am control la infracțiuni. Capul jos ca analfabetul, mă scuz, sper că scap cu bine, adică cu NUMAI 600, fiindcă asta-i bine/ e empatic/ e clemență. Numai șase sute e pentru premianți!

Așadar, în ciuda convingerii mele precedente că NU, nu las România, că performanță faci acolo unde ești – fie Togo, fie Ucraina, Tunisia sau România, pun serios în calcul să plec din țară.

Sunt o bombă cu ceas amorsat, probabil vor veni mâine alții să mă caute de infracționalitate – ecuson, extinctor, orar afară, fișa postului, regulament de ordine interioară, duș pentru angajați sau naiba mai știe ce, iar eu aș fi în stare să ucid. Nici vorbă de „săăămâânaaaa, doamna controloare, clemență!” Ntzntz. NU. Ucid.

Atunci, nu mai bine fac profilaxie și mă car din țară, înainte să ucid?