Cum am intrat în Canada, ultimul episod
Așadar, am ajuns în Canada.
Te rog să reintri în film odată cu mine, (primele episoade ale periplului le găsești în link, dinjosul acestui text).
Peste toate capetele din Aeroportul Internațional Trudeau Montreal, (fiecare cap avea o poveste și aștepta ceva important pentru el), văd capul pe care eu mi-l doream, cel blond al soră-mii Tina. Ne îmbrățișăm strâns cum știu surorile, eu încep să plâng prima, dar plâng așa, grămadă, cu hohote și lacrimi șiroaie, soră-mea mă secondează la scurt timp și ne ținem… ne ținem mult, una în cealaltă.
De aici încolo intrăm în viața reală, povestea acestei vacanțe.
N-am să fac un reportaj al obiectivelor turistice canadiene. Că doară nu vând excursii în Canada… Vând povești.
Pornim cu mașina de la Monteral spre casă, Pincourt/Quebec, soră-mea e un șofer redutabil, pe drum îmi prezintă desfășurătorul orgiilor culinare pe care le-a gătit pentru noi două, fiindcă n-ați uitat suntem doar noi două, fără restul familiei.
-Tina. N-aș putea mânca acum nimic, mă știi, mie îmi va trebui un pahar de ceva cu alcool, o țigară, o lumească și să-mi trag sufletul încercat de neguri transatlantice!
-Iuui. Am uitat. Nu cred să am alcool în casă.
-N-am zis droguri injectabile intravenos. Am zis un vin, un whisky, ceva acolo… un rest simbolic în vreo butelcă…
-Hai că ne oprim pe drum și cumpărărm! Un vin roșu sec, cum îți place ție.
Ajunse acasă vizionez casa, acareturile și constat că, dacă ar fi să-mi cumpăr mâine o casă gata mobilată, echipată și aranjată, ar fi casa ei. Mi-a plăcut la nebunie tot, de la fundație până la micile detalii din camere.
Curtea mare din spate dă direct în pădure, este „căsuța din pădure”, vezi veverițe, iepurași care ronțăie aproape de tine… Foișor, gazon, piscină corect împrejmuită cu gard, conform legii canadiene. Eu admir și știu, fără să mi se zică, munca din spatele prețului casei, dar și munca zilnică, răbdurie, pentru ca totul să arate așa cum am găsit eu, când mi-am turnat deja vinul în pahar.
De venit am venit cu „palma intraanală”, fără nici un bagaj, cu o poșețică atârnată de arătător, fiindcă exact atunci se reluaseră zboruruile postpandemice și presa vuia de nebunii prin aeroporturi ca să-ți recapeți bagajele.
-Nu aduce cu tine nimic, ai aici TOT! De la periuță de dinți până la mașină. Nu riscăm să stăm la ieșire zece ore, să-ți așteptăm trolerele. N-are rost! spusese Tina și eu m-am conformat, eram fără bagaj de cală.
Ulterior va recunoaște și ea că nu s-a găsit român să vină în Canada la familie cu tanga în poșetă+un pachet de batiste unifolosibile pentru drum. Că se rulează tone de bagaje. Că par dubioasă.
După cuvenitele vinuri și bârfe de bun venit, într-una dintre camere mă aștepta un munte de țoale (avem aceeași mărime la confecții!), pe care ea le cumpărase, ca să mă dau eu în vacanță.
-Hai acum să le probezi!
-Pe toateeee, azi?
-DA!
Erau bestiale, fără excepție.
Nu am să mențin cronologic excursiile și vizitele la prieteni, sar random printre ele.
Toronto CN Tower, cea mai înaltă clădire (turn) a orașului, ajuns sus cu ascensorul – o priveliște panoramică excepțională. La intrare te căutau (ca la avion) de bombe și alte alea și-ți făceau o poză. Din pricina controlului riguros, eu am crezut că poza-i pentru recunoaștere facială sau cam așa ceva, n-am înțeles că-i o poză artistică pe care, dacă-ți place, când ieși o vei cumpăra. Drept care, privesc în obiectiv ca ăia din pușcărie la preluare, nici un mușchi al feței contractat, nici un rid de expersie accentuat, o uitătură sec-tâmpă și categoric lipsită de aroganță. Îs pe terenul lor, nu fac aici talente. Modestie ternă. Tina, care știa că-i poză artistică, iar ea stă la pozat cum scriu eu proze scurte, adică din suflet, din AND și cu o uriașă plăcere, se sparge-n figuri în fața obiectivului: zâmbet șăgalnic, pletele-n vânt, glezna flexată spre exterior, piciorușul drept fin lateral, o mână monalitică așezată studiat în cadru. Și rezultă, la final, o configurație gen Marilyn Monroe lângă hoțul de buzunare proaspăt încarcerat. El biped neutru-absent, stângaci chiar, adus de spate, cu mâinile atârnând liber pe lângă corp, inexpresiv și din alt film. Ea divă.
Poza am cumpărat-o, a achitat-o Tina, a fost subiect de tăvălit pe jos de râs minute-n șir și a făcut toți banii, deloc puțini.
Cascada Niagara Ne-am cazat la un hotel de multe stele, fix pe cascadă. A zis soră-mea – Dacă-i bal, bal să fie!
Din camera noastră de la etajul… nu mai știu,18 să zicem…, prin peretele de sticlă al camerei, vedeai cascada în toată splendoarea ei. O perspectivă de nedescris în cuvinte. Vedeai panoramic cascada și malul american. Ședeai pe un fotoliu rotativ înfundat în mochetă, cu picioarele goale urcate pe peretele de sticlă, erai în chiloți și tricou, îți umezeai periodic buzele într-un lichior de ananas, că doară n-o să razi vulgar, la malul “Niagării”, o dușcă de pălincă de prună de 52 de grade…
-Aham… viața e frumoasăăăă! Yesss! Conchid extatic.
-Ți-am zis! Confirmă sor`-mea sec, ciugulind o căpșunică.
Jos la drum, drum=șoseaua care flanchează cascada, puhoi de lume face poze și se umple de senzații, PUHOI! Noi privim de sus. Privim de sus și lumea și cascada și America. Azi. Două secunde perisabile când tronezi deasupra Lumii.
E încă lumină afară. Îi zic Tinei:
-Tu. Am o idee de biznis. Cobor periodic la puhoiul de jos, iau câte doi “sărakii”, îi plimb de câteva ori cu ascensorul de sticlă la acest etaj pe cartela noastră, apoi vindem locul pe fotolii la geam cu 10 euro, 10 minute. Ce zici? Lucrăm până dimineața. Suntem românce. Ne place munca.
Nu poate zice nimic, fiindcă râde sufocat, cu lacrimi.
Începe să se întunece și cascada e luminată de spoturi colorate, un vis!
-Gata. Sus! Hai la Cazino!
-Iuui, sunt și obosită ruptă, nici n-aș pleca de la peretele ăsta de sticlă, zic.
-Haaai!
-Nu!
-Haaai!
-Nuu!
-Na bine, mă duc singură.
Cazinoul de lângă Cascada Niagara
Pleacă Tina la Cazino, eu rămân în cameră, mă uit pe geam și mă umplu de tot ceea ce mi se întâmplă, fac un duș canadian fierbinte, apoi mă bag în pat, mi-e tare somn. Dar nu pot să adorm de grija ei, cum că e fără mine și dacă se descurcă, și să nu pățească ceva… Apoi, tot eu, îmi amintesc că suntem adulte (eufemism), nu mai suntem – eu studentă, ea elevă în clasele primare, eu cloșca ea puiul. E chiar invers.
Ușa camerei se dechide, ea apare:
– Otica! Superfain a fost. Mâine dimineața nu pornim mai departe în circuit, până nu te duc și la cazino!
– Mrrrr…
– Am depistat sus, o terasă în aer liber unde se poate fuma la cafea!
M-a convins cu asta.
A doua zi dimineața hai la cazino, cazinoul întins pe o suprafață cât Hășmașul, plină de păcănele&săli cu ruletă. Cerem la un pult două cafele, aflăm că-s gratis. Tina intră-n vorbă cu barmanul și-i zice că după ce ne bem cafeaua (deja primită gratis!) ne cărăm mai departe la mare.
În culise ca diriginta, eu:
-Tina, ăștia ne dau cafă gratis nu că suntem noi prințesele lui Chiran (numele noastre de fată), ci ca să le băgăm bani la păcănele! Cum de i-ai zis ăluia că bem și apoi plecăm?
-Dă-l în fras. Hai după mine!
Mă conduce sus, la terasa care îmi va aminti de vechiul birt din Hășmaș, o vreme patronată din umbră și de mine, (patron plin/în acte=consortul Eugen, colaboratorul unei firme maghiare cu jocuri mecanice). Partea de fiță a cazinoului era înăuntru. Afară, terasa conține câteva zeci de aparate de generație foarte veche, le apreciez profesionist la prima privire, sunt și prăfuite fiindcă-s lăsate în aer liber, scrumiere semipline lângă butoane. La distanță de ele, parapetul terasei, ai loc berechet de fumat sub soare. Așezați la aparate, mușterii cu trăsături orientale. Toți trag setos din țigară și izbesc butoanele, fix ca ai noștri. Sonor. Poc! Poc! Roșu/negru, miza sus, miza jos. Dar nu înjură ca ai noștri atunci când dau pe roșu și de fapt trebuia negru. Canadienii jucători primeau demn-tăcut înfrângerea.
Final de poveste
Aș mai putea scrie zece zile, amintirile îmi vin în avalanșă, v-am împărtășit primele care mi-au trecut prin cap acum, la câteva luni distanță, nici nu musai cele mai interesante.
A fost o vacanță minunată. Aruncă un ochi pe video-ul de mai jos.