Cazul dramatic al morţii unui sportiv pe teren, mă obligă la o scurtă analiză menită să ne sensibilizeze – deopotrivă medici şi pacienţi.

Un fotbalist de la Dinamo, tânăr – (cu singuranţă investigat şi urmărit corect de medicii echipei!!) – a căzut pe teren în timpul meciulu. Și a murit.

Ce avem de învăţat de aici?

După ce ne vom fi plecat capetele în semn de doliu. Cu tot regretul cutremurător al unei astfel de tragedii – în primul rând UMANE.

Învăţăm, încă o dată, că medicul nu-i Dumnezeu!

Acesta este un mesaj al meu, mesaj repetitiv, îl bătucesc aproape obsesiv în textele de profil.

Mai cred că, în afara ştirii de presă care va ţine cap de afiş câteva zile, în afara lacrimilor familiei, ale colegilor/prietenilor/coechipierilor celui dispărut, noi „ăştilalţii”, chibiţii, ar trebui să ne reamintim următoarele aspecte.

 

1. Părinţi de copii care vor să facă sport, sau care au nevoie de aviz medical pentru orele de educaţie fizică la şcoală, sau primarii din rural care intervin imperativ la medicul de familie local pentru vize pe carnetele fotbaliştilor „de maidan” (asta NU şi-n satul meu!). Adică toţi cei care, în raportul lor cu sportul şi medicul, gândesc/spun:

„Puneţi-mi NUMAI o ştampilă!”

„Aplicaţi aici în carnet NUMAI o viză.”

“Băgaţi repede vize pe astea 25 de carnete, că într-o oră e meci în spatele şcolii, adversarii deja-s pe teren!”

“Numa` să asistaţi un meci pe teren, vă rog. Oameni suntem!” (asta când la cazul dinamovist recent, discutăm de ce a durat TREI minute intrarea salvării pe teren, iar tu la ţară poate nici vată cu spirt, n-ai! Iar de murit, MOR LA FEL, AMBII. Dacă-i de murit!! Cu sau fără vătuţa ta cu spirt.)

“Daţi-i fiului meu, (care nu a putut veni la cabinet fiindcă e la Mamaia la un club), NUMAI o adeverinţă că-i Apt pentru judo. Vrea să se poată apăra de agresori.”

etc

Aşadar, pentru toţi aceşti beneficiari:

asumarea medicală a capacităţii sportivului de adaptare la efort, este o întreagă poveste. Cu analize, investigaţii, meserie, tot.

Nu-i o ȘTAMPILĂ. Poate fi “viaţă sau moarte”, cu tot ceea ce decurge de aici.

Faptul că medicul sportiv a făcut ani lungi de şcoală în domeniu, (DOAR despre sportivi!!), nu-i o întâmplare. Este justificat.

Repet. Înţelegeţi? Există medici care sunt “tobă de sportivi”, „specialişti în sportivi”, asta fac toată ziua. SPORTIVI.

2. Fotbalistul decedat a fost PRECIS investigat, dar totuşi a murit. Astfel ajungem la fraza mea – axiomă “medicul nu-i Dumnezeu”. Lucru confimat, de obicei, şi de concluziile anchetelor care se fac ulterior unui astfel de eveniment.

Dar, asta dacă – ȘI NUMAI DACĂ!!! medicul anchetat nu s-a băgat într-o zonă pentru care nu-i pregătit cu acte/diplomă.

Mai exact.

După ce cauza exactă a morţii se va fi stabilit, medicul SPECIALIST DE MEDICINĂ SPORTIVĂ care a dat aviz fotbalistului, nu va păţi nimic. În schimb eu, medic de familie, dacă puneam o astfel de viză FĂRĂ PREGĂTIREA necesară, ar fi finalul carierei mele. Iar moartea subită pe teren, imprevizibilă, rarisimă, poate surveni nu doar la dinamovişti, ci FIX LA FEL la băieţelul hăşmăşean drag mie, care fuge transpirat cu mingea la picior. Și căruia i-am dat EU (!!) “Apt a face sport”!!

3. Pe de altă parte. Problema medicinei sportive nu-i suficient legiferată la noi. A ajuns „nici cal nici măgar”, după cum medicul de familie s-a trezit brusc şi cal şi măgar, dar fără diplomă de cal/măgar.

Este normal că singurii doi (DOI!!) medici sportivi arădeni (dau exemplul Aradului, fiindcă ştiu exact situaţia) nu pot examina tot ce-i sportiv sau “sportivel” în judeţ. Că n-au cum. De la copilaşii cu dansuri populare şi mămicile cu  Zumba, până la sportivii de performanţă.

Undeva legea ar trebui să stabilească CLAR limita dintre performanţa ce reclamă specialitatea “medicină sportivă” şi zona care îmi permite şi mie decizia, FĂRĂ CA, LA O ADICĂ, SĂ-MI DEA ÎN CAP anchetatorii.

Știţi cum e asta? Ca diferenţa dintre a muri pe masa de operaţie (fără vina chirurgului), sau a muri pe patul meu de consultaţii hăşmăşean, fiindcă tocmai m-am apucat să-ţi tai burta-n două, la solicitarea prefectului sau a directorului şcolii sau a poliţaiului local. Omenos, desigur.

De ce insist pe acest punct 3?

Fiindcă acuma, presimt că va urma din partea medicilor de familie un refuz în masă de a semna/ sau aviza chiar şi săritul coardei şi patinele cu rotile.(Mie mi s-a cerut „apt a coase goblen”, deci trebuia să-l trimit la chirurg, fiindcă el le are cu cusutul)

Iar preocuparea presei va fi mai ales vânătoarea de vrăjitoare.

Și vom face iarăşi rahatul praştie, în stil caracteristic românesc, în loc să mişcăm rapid şi să CLARIFICĂM această veche nebuloasă. Până unde-i de mine, medic de familie. LEGAL. Și de unde încolo, NU mai este.

Limpede, sintetic, unitar. La fel la Galaţi, ca la Arad.