Începând de azi, blogul meu va găzdui rubrica „De-ale oraşului”, cu scrieri bilunare semnate de scriitorul Radu Țuculescu.

Dacă „nu dă Domnul rău pe noi”, cum zic hăşmăşenii mei, Radu Țuculescu – clujean – ne va oferi constant scrieri, cel puţin un an de-aici încolo. 

Radu Țuculescu

Picamer şi bordurieni

 

 

Ca în tot oraşul nostru aflat pe malul Someşului şi botezat (sincer, nu-mi mai amintesc exact cînd şi de ce) Cluj-Napoca, şi pe strada mea s-au executat lucrări de anvergură. Edilii aleşi au simţit că e timpul să facă ceva măreţ. Precum Hlestakov, personajul gogolian, care în timp ce taie frunze la cîini îşi şopteşte în barbă – simt că e timpul să fac ceva măreţ! Dar ai noştri au depăşit faza asta şi chiar s-au apucat de lucru.

Micuţa mea stradă denumită Einstein (un prieten face mereu aceeaşi poantă veche, replicînd – mai bine locuiai pe Zweistein…) a fost răscolită pînă-n măruntaie. S-au coborît toate cablurile în adîncuri, peste care s-a răsturnat pămînt, apoi s-au întins straturi groase de asfalt ca într-un uriaş tort asezonat cu guri de canal de diverse mărimi. Pe margini, borduri postrevoluţionare îţi trag cu ochiul. În sfîrşit s-a terminat, mi-am zis, va fi linişte după luni de năuceală. Dar într-o dimineaţă, taman în faţa intrării în gangul nostru, un picamer uriaş începu să găurească obrazul proaspăt al străzii. Casa în care locuiesc, construită în 1906, se cutremura cuprinsă de panică. Deja o şi vedeam crăpînd ca un vas de ceramică lovit de-un ciocan. Am zbierat la picamerist, agitîndu-mi braţele. Ședea în cabină, cu ţigara în colţul gurii. Într-un tîrziu, mă descoperi ţopăind pe trotuar ca o marionetă cuprinsă de draci.

„ E vreo problemă?” întrebă picameristul printre rotocoale de fum, după ce opri sfredelul gigant.

„ Abia aţi terminat de asfaltat…” am zis, încercînd să mă potolesc.

„ Nu eu, altă echipă. Sarcina mea este să găuresc.”

„ Incredibil! E de-a dreptul bătaie de joc! ”

„ Execut un ordin. Trebuie să decupez o porţiune de doi metri lungime, unu şi juma metri lăţime şi doi adîncime. ”

„ De ce? ”

„ Habar nu am, răspunse cu sinceritate picameristul, poate au uitat să înoade vreun cablu.”

„ Și dacă se crapă casa? Că-i veche de peste o sută de ani. ”

Picameristul se uită la casă, clătină ambiguu din cap, ridică din umeri şi oftă din rărunchi.

„ Tot ce se poate. E veche coşmelia, zise, bună de muzeu. Mai corect ar fi dacă s-ar construi în locul ei un bloc modern cu vreo treizeci de etaje, din sticlă şi aluminiu. Să strălucească în soare! ”

Ideea cu blocul din sticlă şi aluminiu ridicat la capătul unei străzi cu case de la începutul secolului trecut, mă făcu să întrerup, brusc, dialogul cu blazatul picamerist. Nu avea sens şi nici finalitate. I-am întors spatele şi m-am grăbit să iau colţul pe strada Cloşca. Mai aveam de parcurs vreo 50 de metri după care o coteam pe larga stradă Horia. Ceea ce remarcasem de multă vreme era că la fiecare colţ lipseau bordurile. Șirul lor se întrerupea ori de cîte ori trebuia modificată linia dreptă.

La al doilea colţ, aşezaţi pe cîte un morman de dale, rezemaţi de zidul restaurantului Capriccio, trei muncitori fumează, beau cafele şi sporovăiesc în tihnă. Îi întîlnesc de luni de zile, deja ne cunoaştem. Le zîmbesc larg, îmi flutur mîna dreapta şi rostesc cuvinte în tonalităţi zglobii.

„ Salut, băieţi, deja sînteţi în pauză? ”

Bordurienii, cum i-am botezat eu, îmi rînjesc familiar, mai sorb din cafea apoi unul explică.

„ Nici nu am început. Nu ştim cum să luăm curba.”

„ În linie dreaptă ne-a fost mai usor, aici trebuie măsurat, tăiat, că am făcut un trotuar al naibii de larg şi strada s-a îngustat al naibii de mult, ar fi încăput doar maşinuţele plozilor!!”

Izbucnesc toţi trei în rîs, eu zîmbesc a nedumerire şi primesc explicaţii în continuare.

„ Avem unul singur priceput în chestiile astea. Noi sîntem zilieri.  Priceputul  e pe traseu, le arată celorlalte echipe, da-l aşteptăm să vină şi aici. Avem răbdare cît trenul!”

Am vrut să-l rog să-mi împrumute şi mie vreo două trei vagoane din trenul acela, dar am renunţat. Era prea de dimineaţă pentru replici subtile. Mi-am fluturat din nou mîna şi am cotit-o pe strada Horea păşind pe dalele fixate, aleatoriu, de aceiaşi bordurieni. Cînd o cotesc de pe Cloşca şi ajung pe Horea, mă cuprinde, întotdeauna, o stare de răzvrătire, de revoltă nedefinită. Mai că-mi vine să pun mîna pe un par… Dar pari nu sînt în zonă, iar starea respectivă ţine doar cîteva momente.

Între timp, a venit iarna.