Acum, după atâtea chestiuni serioase în ultima săptămână, iată promisul text despre felul în care m-a apostrofat doamna casieră de la Profi Mangalia, cum “căci” spurc, prin indecență, teritoriul academic mai sus aminit.
Deci. Mă aflu cu consortul Eugen (nume de cod Jenucu) la Mangalia, în vacanță. În patru din cele zece zile, au stat și copiii+nepoata cu noi. Pe drumul dinspre plajă spre casă, trona un magazin Profi, unde ne făceam generos cumpărăturile zilnice. Într-una din amieze, cu soarele-n cap, venind de la plajă, rămân cu partea de jos a costumului de baie pe mine, hai s-o numim “slip ultradecent”, de culoare roșu fucsia, iar peste slipul ultradecent, sunt îmbrăcată cu o bluză lunguță, deloc transparentă, mată, vernil cu floricele roșii. Mâneci lungi-clopot. Bluza, cu puțină bunăvoință, poate fi numită și rochiță foarte scurtă, iar slipul, cu aceeași mică bunăvoință, se poate numi șort decoltat. Fundul mi-e perfect acoperit în spate, iar în față, dacă mă privești ultrasever, da, posibil să vezi un triunghiulaș roșu fucsia de sub bluză, expresie a acoperământului meu pubian. Ipotenuza de trei centimetri, asta ca să fim riguroși în descrieri și adevăr. Ținuta mea e aprope decentă, chiar fără indicele de corecție numit litoral, plajă, vacanță. Dacă, însă, aplici ȘI acel indice, ȘI faptul că eram în șlapi nu pantofi cu toc cui, outfitul era chiar digerabil. De ce acel indice? Fiindcă da, la Profi Beliu, comuna de lângă mine de-acasă, nu m-aș fi dus așa, îmi mai trăgeam un pantalon scurt. Dar nici bărbați în chiloți de baie nu vezi acolo pe stradă. Nici la hotelurile arădene Parc sau Astoria, nu vezi la recepție, pe mochetă, pășind femei în slip+sutien, în schimb la hotelurile de pe litoral, vezi.
Intru, așadar, la Profi Mangalia ca să-mi iau struguri, aleg doi ciorchini mari, cântăresc, lipesc eticheta și mă așez la coadă. În fața mea, vreo doi-trei clienți cu coșul arhiplin. La casă, o doamnă a cărei înfățișare, dacă ea nu mă stimula ulterior, o treceam azi cu vederea. Acea fizionomie, o știți cu toții!, care sugerează că orice altă partidă de sex în afara ăleia singure când mi-am conceput fiul, devine – dacă nu preacurvie -, măcar timp pierdut. Dar, nici acea singură partidă de sex din viața mea, aia din`84, dacă eram femeie serioasă, n-ar fi fost moral s-o prelungesc prea mult, și nicidecum vocal, arogându-mi alte satisfacții meschine în afara aceleia de a deveni mamă.

Când încă mai am doi cumpărători în față, doamna mă remarcă. Ochelarii îi sticlesc tăios. Părul, nici lung nici scurt, maro, prins cuminte cu gumă într-o coadă la spate, se ridică din anonimat.

-Altădată să veniți îmbrăcată, la magazin!

Poc. Trosc. Uppercut.

Am decența să tac, să zic Ok! Să nu exhib ce gândesc. Tac, și zic cuminte Ok, în ciuda ideilor de răspuns care îmi împresoară gâtlejul.

Ea își continuă munca, buizzzt, buizzt, buizzt, scanează produsele unuia. Face totalul. Până ăla-și caută banii, ea revine cu tunurile asupra mea:

-Eu nu cred că la dumneavoastră acasă umblați așa!

Iar eu, copii, ca vita, TAC DIN NOU! Tac. N-am chef de circ. Ce puii mei să-i zic ăsteia? “Acasă umblu-n p###da goală” devine un gând nerostit, îl păstrez doar pentru mine. Ajung la rând, iar Diriginta Proximală mă ia a treia oară la prelucrat:

-Da. Fiindcă nu cred că e normal să veniți aici așa… vocea ei mi se stinge progresiv în urechi, imaginea se îndepărtează cu încetinitorul, mă simt ca-n tunelul de lumină spre Viața de Apoi, mi-e cald și bine, deci brusc îi arunc coșul gol peste casa de marcat, iar punga cu cei doi struguri i-o arunc oarecum în meclă. Rostesc, cu tonul ridicat:

-`Te dracului, cretina naibii!

Și plec spre casă. Acasă, Jenucu află de ce am venit fără struguri. Se ambalează ascultându-mă, apoi pornește spre Profi să-mi “repereze” onoarea.

-Dar cum știu care-i ea? întreabă, la plecare.

-O identifici instantaneu. E cea care are o moacă-prototip pentru un astfel de comportament. Ea nu pentru firmă, pentru Profi, a luptat cu mine până la sinucidere, ci pentru ea însăși. Nu-i bai că firma pierde odată cu noi o grămadă de bani, e vorba de frustrările și principiile ei fanatice. Voia să  mai curețe Pământul de o curvă, ca să-și asigure loc în față, acolo Sus.

………………………

Partea a doua e din povestitele lui Eugen, n-am fost protagonist/martor, de aceea n-o detaliez microscopic. Știu doar că a revenit cu acel zâmbet de învingător pe care i-l cunosc de decenii și care mi-a confirmat, fără dubiu, că m-a răzbunat. Spicuiesc frânturi din ce i-a zis, care m-au răcorit.

-Sunteți persoana care a fost nemulțumită de ținuta nevesti-mii, acu` jumătate de oră?

Eugen e măroc, nu-i o apariție confortabilă, dacă e să te pui fizic cu el, în ciuda celor 64 de ani. În paralel, are și o fizioniomie (îl ajută ochelarii&ochii foarte albaștri&vocea baritonală), care sugerează mai degrabă un Boss mafiot supărat, decât un băiat de cartier. Dușmanca a intrat în trepidații.

-Da, păi să știți că a venit la magazin în chiloți!

-Exact! Ai dreptate. Era în chiloți, nu fără chiloți. Auzi? Auuuzi? Da cine ești dumneata să faci analiză pe text? Te crezi la „Bravo, ai stil”? Ești Botezatu? Ești masterand în chiloți? Faci dumitale diferența dintre șort decoltat, chiloți, boxeri și slip?

(…)

-Cum vă numiți, ca să știu cu cine vorbesc? Reintră el la adresarea reverențioasă.

-Nu vă zic!

Ahaa, vulnerabilă, doamna dirigintă. “Nu zice”. Nu reprezintă magazinul în bigotismul ei. E pe cont propriu. Ecusonul, atârnat de un șnur, era întors. Nu se vedea. Dușmanca se ridică precipitat, închide casa și dă să plece în spate. Jenucu o urmează, solicitând repetat datele de pe ecuson. Ea, nu și nu. Uitase de teza doctorală „Evoluția istorică a chiloților feminini, ca factor predictiv al moralității din România postbelică”.

Între timp, in rem, autosesizat, apare și bodyguardul firmei, speriat ca de bombele din mașini capcană. Descrierea lui Jenucu fusese următoarea:

–  Măi, era dintr-ăla că-l angajezi ca să nu-i mai plătești dările pentru pensii. Normal că nu-mi pica bine să simt o mână fermă pe umăr, un goriloi tânăr ras în cap, de doi pe doi, care să-mi zică șoptit la ureche – “mai jos cu potențiometrul, tataie!”. Da ăsta al nostru… ioai. M-am temut să nu facă dracu` un infarct, apoi să te chem pe tine în chiloți, să-l depanezi!

Când Jenucu și-a întins mâna spre ecusonul bestiei, ca să-I întoarcă cu fața-n față, bodiguardul:

-N-o atingeți! N-o atingeți!

-N-aș atinge-o nici plătit, îi ating doar ecusonul.

Sfârșit. Restu-i neinteresant.

Cel mult… că ea a mai zis că au reguli, el i-a replicat că nu vede afișați indici chiloțiali pentru decență, că nu-i club exclusivist, că regulile-s pentru chiloții ei când scanează mărfuri… etc… din astea. Dar partea cu „te crezi Botezatu, sau la Bravo ai stil” a făcut toți banii răzbunării.