Preziua susţinerii, la Cluj, de către fiul meu, a tezei de doctorat. Nişte ani în urmă. Povestea nu-i nouă. (Dar nici eu nu-s nouă!)

Suntem invitaţi, Eugen şi cu mine, în Floreşti, la cea mai bună prietenă a mea din facultate. Ea şi soţul ei. Seara cinăm, povestim, pilim ca tot omul încărcat de responsabilităţi. Nu ne văzuserăm de cinci ani. Pe la ora 23, băieţii cedează nervos, se bagă fiecare în patul lui, iar noi fetele continuăm până pe la două noaptea, poveştile. Stropite generos cu un vin roşu excelent! Se face totuşi momentul culcării, peste câteva ore fiul va deveni doctor în ştiinţe, total neplagiator.

Fiecare fată se bagă-n pat lângă bărbatul aferent, (noi nici în facultate nu-i încurcam pe băieţi!). Ea la etaj, în dormitor, eu la parter, într-o cameră cu pian, în care nu se prea doarme. Omite să-mi spună să închid uşa spre hol, când mă bag în pat. Deci n-o închid. Nu ştiam că pe canapeaua mea cu Eugen îşi făcea, în mod normal, veacul, motanul familiei, un exemplar uriaș negru şi lucios. Adorm. Eugen dormea de mult.

Motanul nu fusese informat că pe canapeaua lui dorm doi străini, aşa că se strecoară tiptil prin uşa întredeschisă şi, cu un salt acrobatic, sare fix pe mine, pe piept. Sfârşitul lumii!!! Nu ştiam unde sunt, ce-i cu mine şi ce caută negrul acela uriaş pe sternul meu. BLM. Mă ridic în fund şi trag un zbierăt disperat, prelung, la care motanul se sperie de moarte, Eugen se ridică la rându-i şi încearcă să salveze familia de atacatori, nebunie curată… Gazdele visau sus, nu auziseră vacarmul.

Dimineaţa, ei pleacă la serviciu înaintea noastră, ne lasă instrucţiuni pe care eu nu le urmăresc, (îl aveam pe Eugen!), instucţiuni din alea tehnice nasoale, cu „dezactivare alarmă”, „activare nuşce cartelă”, „buton uşă garaj”, „cartelă uşă casă”, „buton poartă curte” etc. Printre toate aceste indicii, pe care văd clar că Eugen le reţine şi le pricepe, se insinuează și una mai pe creierul meu:

-Fiţi atenţi să nu iasă motanul, că-i diabolic! Va face orice ca să scape afară, ş-apoi nu-l mai prindeţi.

Zis şi făcut.

Ziua oricum începuse prost, fiindcă în timp ce-mi exersam eu conturul buzelor la oglindă, aud de dincolo că am uitat pantofii pentru costum ai lui Eugen, acasă la Arad. Perspectiva să se prezinte cu tenişi la costumul de culoare închisă, era sumbră. Încerc să-l lămuresc că în viaţă există tragedii reale, dar nu prea reuşesc. O-ntorc pe umor, ca să mai detensioenz atmosfera şi-l întreb dacă nu vrea şosete de frotir albe, cu două dungi bleu, la tenişi. Nu gustă gluma deloc. Salvăm totuşi drama, cu ceva pantofi închişi la culoare, de piele întoarsă, nu chiar bașcheţi Puma, dar tot de porc era combinaţia. Zic:

-Na, ţii şi tu picioarele mai sub masă!

Începem să cărăm bagajele spre maşină, dar inefabilul plutea peste noi… Responsabil oficial în „problema motanul”, eu.

Păzesc cu sfinţenie uşa şi motanul. Dar, din păcate, la ultima ieşire, eu deja relaxată, las garda jos şi DA, motanul scapă!

Ne uităm consternaţi, Eugen şi cu mine, unul la altul. Tăcem amândoi. Era stare de necesitate. Sfârşitul lumii. Aveam de ales înte festivitatea fiului şi recuperarea motanului. Sophie`s choice.

El, motanul, se îndepărtează câţiva paşi de noi, în mijlocul curţii.

Eugen i se adresează motanului, momindu-l stângaci, ca un pedofil fetiţele de grădi:

-Pisi pisi, cuţu cuţu, pusy pusy!

Dar un motan inteligent e motan inteligent, de familie bună, nu-i bou! Nici nu ne ia în seamă. Dă cu spatele înapoi.

Mie îmi curgea deja makeup-ul de stres, cămaşa lu Jenucu (singura piesă corect asortată) era leoarcă de sudoare. Gulerul impecabil, devenise îndoielnic…

Motanul se ascunde într-un cămin cimentat, adânc, din curte, unul cu ţevi şi contoare. Păşind sfios peste gazon, Jenucu ajunge la marginea căminului, face praf şi pantalonii de costum, după ce adoptă o poziţie de fachir, cu capul în jos, spre motan.

ÎL PRINDE!!! SUNTEM SALVAȚI!!

Ajungem în maşină, mai urma exerciţiul revigorant să găseşti facultatea şi loc de parcare-n Cluj şi să nu întârzii la eveniment.

Știam că am o singură atitudine de adoptat: să nu comentez nimic! Să stau cuminte lângă şofer, cu ochişorii în jos, mimând vinovăţia. Și mucles.

Deja, pe drumul drept şi neted Floreşti-Cluj, îmi adun tot curajul şi toată blândeţea tonului şi îndrăznesc:

-M-am gândit că n-are rost stresul cu facultatea şi sensurile interzise şi parcările, hai să lăsăm maşina la Selgros şi luăm un taxi!

Pauză lungă. Oi fi dat iară cu bâta-n baltă! Emoţii. După o atentă analiză, Eugen:

-Bine zici! Să ştii că aşa fac.

-Și nici nu se vede aşa tare că pantofii sunt de piele întoarsă! forțez nota.

-Chiar că nu… pauză…

-O singură treabă ai avut de făcut! Să nu iasă pisica aia din casă! Atât.

Iar Andrei a susţinut magistral teza!