• „A murit cu zile.”
• „La noi, la români, se moare cu zile, fiindcă medicii…”

sau:

• „Se moare cu zile, fiindcă sistemul…”

Iată formulări arhicunoscute, acceptate de mulţi nedreptăţiţi pe holurile spitalelor şi totuşi… inexacte.

“A muri cu zile”.

Nimeni nu ştie exact câte zile are el însuşi. Necum câte ar fi avut un bolnav, dacă…

Aşa formulat, pare prezumţia de vinovăţie. Eşti vinovat din start, tu medic.

Dar posibilitatea ca natura, divinitatea, viaţa însăşi s-o ia razna… este mai mare decât ne imaginăm.

Munca perpetuă, zilnică, cu omul bolnav presupune ca tu, medic, să te afli frecvent în preajma unui om care ar putea muri de boală. Și care, aparent, ar mai fi avut zile.

Doară pentru asta te-ai pegătit. Să lucrezi cu oameni bolnavi. Iar prezenţa ta acolo, prin fişa postului, nu înseamnă că tu omori oameni sănătoşi. Nu. Înseamnă, deseori, că nu ai putut face mai mult!   

Profesioniştii, comisiile de specialitate, pot deduce din analiza cazului că, în ciuda deciziilor corecte, totuşi organismul a clacat, s-a prăbuşit.

În timp ce aparţinătorii şi presa, susţin că “avea zile”.

Ce vreau să spun, şi spun. Este că, în afara malpraxisului (greşeală flagrantă de diagnostic sau tratament) – malpraxisurile REALE sunt mult mai rare decât vă imginaţi. Iar adevărul lor îl decide justiţia. Nu presa. Nu FB-ul. Nu încriminatul. Nu. Ci justiţia.