Povestea celor cinci secunde

O scurtă povesticică de azi, despre cum îţi poţi construi fericirea. Ea, fericirea globală, fiind cumva şi suma „micilor fericiri” zilnice.

Eram la cabinet.

Sala de aşteptare ticsită, nici unul programat, câţiva destul de bolnavi, câţiva doreau documente medicale. Evaluez din ochi situaţia şi îi iau în ordinea importanţei bolii.

După vreo jumătate de oră, unul dintre aceia care aştepta, un bătrânel TARE bătrânel, se înfurie că aşteaptă mult şi, nervos, ton agresiv, dă să plece, că s-a săturat, că… blabla, că-i inadmisibil.

M-a iritat. Era furios pe nedrept, nu fusese nici programat, nici grav bolnav, stătea după reţeta lunară.

Puteam transforma momentul într-un conflict, răspunzându-i ce-mi venea la gură. Fiindcă îmi venise! Zău.

Să-i fi scos Contractul Cadru de asigurat sub nas, ar fi fost Kafka. Am decis, după cinci-şase secunde de latenţă (când el deja se îndrepta ostentativ spre uşa de ieşire, crezând că-mi face-n ciudă că pleacă!), am decis deci să schimb placa. L-am ajuns din urmă, l-am luat de umeri şi l-am ţucat pe obraz. Repet, e TARE bătrân şi micuţ şi slăbuţ, i-am spus să nu se supere, că am alţii foarte grav şi nu i-aş lăsa chiar să moară, dar să mai stea puţin, că-i fac reţeta cât pot de repede…

S-a întors din drum, a început să plângă că „aşa e el nervos de la o vreme, nu se poate controla”, şi-a cerut iertare de trei ori şi mi-a declarat dragoste eternă! Este acelaşi care putea să mă înjure de mamă, când cobora treptele plecând furios. Să ne stricăm ambii ziua.

Iar alegerea mea: conflict, adrenalină, furie/ sau să-i smulg bătrânelului complimente în lacrimi şi iubire veşnică, a durat doar şase secunde. Și vreo 50 de ani până la înţelepciune!