Am probleme de adaptare în societate, zău!

Devin din ce în ce mai ciudată. Am afirmat, în repetate rânduri, că sunt un om fericit. Interlocutorii fie mi-au cerut să justific această stare aberantă, fie mi-au argumentat de ce greşesc, fie au zis că îmi promovez imaginea şi bat câmpii, că nu poate fi adevărat. Că nu ştiu eu ce-i aia fericirea!

Am afirmat că bărbaţii sunt tare faini, că nu-s mârlani, nici ghiolbani, nici porci, nici… iarăşi am luat-o peste moacă. Cum că n-oi fi cunoscut bărbaţi la viaţa mea şi vorbesc în necunoştinţă de cauză.

Am mai afirmat că mă simt extrem de bine în pielea mea de femeie, că mă simt respectată, deloc scoasă în şuturi de sexul tare, chiar dimpotrivă. Am aflat că… poate-i fiindcă stau la ţară şi nu-s plimbată prin oraşe!

Am mai declarat că nu cunosc (nu mai mult decât o adiere trecătoare!) invidia, gelozia, ranchiuna. La asta mi s-a răspuns, îndeobşte, „nici eu!”.

Am spus că, medic de familie fiind, medic într-un sistem cretin şi TOTUȘI eu nu mă simt umilită nici de pacienţi, nici de autorităţile locale, nici de colegii doctori din spitale. Mi s-a spus că-s oportunistă, sau un bun diplomat.

Am scris că îmi place la nebunie România, chiar şi atunci când îi înjur imperfecţiunile! Mi s-a zis că n-am termeni de comparaţie, că ce fain e în alte ţări.

Iar eu… eu încep să mă simt tot mai bizară, mi-e şi ruşine că îmi permit aroganţa fericirii „nejustificate”!

Ar trebui să-mi redefinesc fericirea? Să pricep că toţi aceia care mă iubesc „îşi bat joc de mine”, iar aceia pe care îi iubesc eu mă vor părăsi sau dezamăgi în scurt timp?  Să-mi redefinesc fericirea chiar dacă nu simt nimic din aceste potenţiale pericole? Doar aşa, ca să caut noduri în papura vieţii mele faine?

Da` nici să mă împuşti, n-o fac! Sunt fericită şi PUNCT.

 

(Sursa imaginii: http://sanatate.bzi.ro/adevarul-despre-fericire-38268)