O poveste reală, ca de altfel toate poveștile mele…

Weekend.

Jenu și cu mine mergem la o saună arădeană. Cu arome de conifere. Saună umedă, noi începători. Pe ușă afară scrie că nu-i voie cu păpuci, respectăm. Intrăm. Beznă, abur să-l tai cu brișca. Ne așezăm care pe unde pe lemnuțe, față-n față. Din dreapta mea, cu un palier mai sus, unde-i mai cald, aud:

-Ce deasă ceață… ca-n poezie…

Eu, după o scurtă săpătură-n memorie:

-Ce deasă ceață, vai ce ceață deasă/Nu mai cunoaștem drumul către casă… Surâsul Hiroshimei.

Vocea:

-Da, da! Exact!

Jenu:

-Sunteți buni, eu nu știam!

Eu arogant, chit că nici dracu` nu mă vedea, mă întind alene, mândră de cât mi-s de cultă… Îl cunosc destul de bine pe Jenu, ca să prevăd că nu va suporta înfrângerea și se va justifica cum că el a terminat liceul la real și d-aia-i botă-n poeme. Pregătisem, încețoșat, replica prin care să arăt că nici eu nu-s absolvent de litere, dar vine lovitura vocii de mai sus:

-Cine a scris-o?

Pam paaam… blank. Creierașul meu secătuit de rețetele pesinonarilor sub 700 pensie, dă rateu. Puii mei. Îs în clinci. Cine  a scris Surâsul Hiroșimei? Eu, vocii din dreapta sus:

-Cine?

-Nu-mi amintesc, dar nu era un poet notoriu. Cred că dramaturg… ceva…

Clar, sauna mi-i compromisă. Abia mai respir. Cură tăte apele pă mine și nici nu-mi amintesc cine a scris poezia… lapsus, de zici că trebe să-mi amintesc numele celui de-al douăjșaptelea Ministru al Sănătății.

-Domnule, m-ați distrus! Mi-ați nimicit relaxarea…

Domnul tace, probabil și el se situa deja în scenariul “Învingătorul lui Napoleon”. Uau, nu dă Domnu` să zică ceva de Napoleon la Waterloo, că pe asta aș ști cine a scris-o! Arunc undița, ca o Evă.

-În ce an a fost bombardată Hiroshima?

Ambii bărbați concomitent, fără să ezite…

-`45!

Eu, s-o fac pe deșteapta, îngân contemplativ:

-Little Boy!

Jenu:

-Enola Gay.

Vocea:

-Eugen Jebeleanu?

Sfârșit