Sunt un produs al comunismului. Da. Sunt.

Schimbarea, MAREA schimbare, m-a prins abia la 26 de ani. Deci coaptă.

Și vreau să vă fac o mărturisire. Nu-i o analiză politică, nici o revoltă retroactivă. Just o mărturisire intimă. E ca şi cum aş dezvălui pe FB, de exemplu, că am opt degete la piciorul drept. Nu s-ar vedea, dar aş spune.

Ei bine, deviaţia mea e alta.

Una psihologică.

Impunerea patriotismului, în primii mei 26 de ani. Băgatul pe gât, cu forţa, a mândriei arogante de a fi român. Astea m-au făcut – încă de atunci – alergică la patriotism.

Ca un soţ, oricât de bun ar fi, pe care mi l-ar fi impus alţii, de la naştere, oră de oră, minut de minut, cu lopata. Cu tolcerul. Fără să-mi fi dat o secundă de respiro, ca să-l iubesc chiar eu.

Aşa-i în mine patriotismul!

Sintagma “mândria de a fi român”, termenii demonetizaţi de comunism: eroi, înaintaşi, viteji, bravi, prinos, odă, slavă, neprecupeţit, sacrificiu suprem…

Rana a fost atât de adâncă, o crustă inestetică, o cicatrice la vedere, încât nici azi nu-mi fac bine emisiile TV despre identitatea naţională, plai mioritic, sărbătorile populare, exhibarea lucitoare a ceva ce ar trebui să vină dinlăuntru-mi.

Pot să plâng ascultând tricolorul la competiţii sportive, sau vorbind cu români emigraţi, (n-aş emigra NICIODATĂ, m-aş usca de dorul a ceva… ce refuz să definesc), dar în secunda în care îmi scoate televizorul asta în faţă, îmi vine să vomit.

Ciudată bipolaritate. Aproape perversă.

Îmi pot “iubi neamul” doar în linişte.În „contumacie”.

Cum deschizi vorba despre iubirea de neam la ştiri, sau în emisiuni folclorice, mi se apleacă brusc.

Știţi genul acela de perverşi impotenţi cărora nu li se scoală decât pe fondul unei viori cu Paganini?

La fel şi eu.

Numa` nu-mi vorbi de: neabătut, dedicat, dăruit, sacrificat, erou… şi spăl pe jos pentru România!

Cum ai deschis gura şi-mi scoţi ceva înaintaş sau viteaz pe ecran, m-ai pierdut.

Probabil generaţiile de după mine: fiul, nepoţii, strănepoţii, vor fi total decontaminaţi şi CHIAR vor putea rezona la marile nume istorice.

De aceea, în urma mărturisirii mele ăsteia crude, vă rog să mă compătimiţi pentru handicapul sentimental indus de comunism.

S-o numim simplă fobie afectiv-naţională.

Să nu mă judecaţi, nici acuzaţi!

E cumplit să joci destinul sentimental al unui copil, astfel încât să-i declanşezi sila de a iubi. În cazul meu, şi al multora ca mine, sila de orice germene al fanatismului naţional!

Știţi că abia pe la 35 de ani am reluat cu ochi de om normal istoria lui Ștefan şi Mihai şi Mircea Vodă? Și că, din pricina impunerii agresive, până atunci îi pusesem oarecum membri în guvernul Ceauşescu? Că fuseseră nume bătute ca nişt cuie în craniul meu, fiindcă îi “cântam” invariabil la pachet cu Nicolae? Până şi pe Decebal şi Traian i-am suspectat de oportunism. Normal. Niciun doctorat sau titlu academic al Elenei n-a curs fără ei.

Fiindcă sunt un produs al comunismului. Da. Sunt.

Oricât m-aş preface că nu-i aşa, EXACT jumătate de viaţă trăită comunist, nu poate nimeni s-o facă cenuşă. Am trăit-o. Am supt-o. Sunt contaminată.

Contaminaţi sunt şi aceia care, la 26 de ani după, trăiesc doar pentru răzbunare. E tot o contaminare, forma agresivă a microbului – traiul în trecut.

Al meu (microb) măcar stă ca herpesul. Latent. Și se manifestă cu greaţă la ceea ce ar trebui să iubesc.

Alte gânduri de-ale mele pe tema comunismului, citeşte aici:

Comunismul între nostalgie și ură