Invitatul meu Chircu Victor, (ni se prezintă delicios la capătul postării!), deschide cutia fobiilor. E tripanofob. Eu sunt şoarecofobă, (vocabula am inventat-o acuma), de aceea înţeleg PERFECT ce simţi atunci când obiectul fobiei tale e prin preajmă. Citiţi-l pe Victor, scrie bestial (aviz bestiofobilor!) şi, apoi, vă invit să-mi scrieţi în privat toţi cei care aveţi fobii. Vom face un serial, subiectul e deosebit de generos.  

Chircu Victor: Sunt tripanofob.

Adică îmi este frică de ace. Sau, mai bine zis, nu îmi este frică, fiindcă frică nu îmi e. Nu stau acum să despic tripanofobia în patru, asta poate face oricine cu o conexiune la net şi un browser. Nu e frică propriu-zisă, că frică nu îţi e. Pur şi simplu, te apucă cu leşin din capul pieptului, te ia cu vîrcolaci şi ţi se rupe filmul. Și nu neapărat atunci cînd eşti cu acul în preajmă, ci uneori doar dacă te gîndeşti la chestia în sine în timp ce stai acasă la tine în pat, departe de orice policlinică, spital sau cabinet medical pe unde circulă ăia care vor să atenteze la epiderma ta şi să-ţi sugă ce-ţi curge prin vene.

Îţi dai seama ce mişto ar fi să faci sex şi exact în timpul ăla să îţi imaginezi puternic cum îţi ia cineva sînge? Să leşini la propriu? Asta ar ridica mîndria partenerului cu cîteva grade. Pfoai de viaţa mea, realizezi ce i-ar trece respectivului sau respectivei prin minte?

• A leşinat din cauza mea, Doamne Dumnezeule, sunt dinamită în pat!

Am citit nişte studii conform cărora treaba asta are rădăcinile pe undeva prin paleolitic, cînd oamenii peşterilor leşinau ca răspuns la agresiunile fizice în care se foloseau arme contondente, cuţite, săbii, treburi. Că are legătură cu teama de a nu fi tăiat, înţepat sau mai ştiu eu ce. Știinţific are legătură cu ceva vasovagal şi presiunea sîngelui. Eu unul mă simt cît se poate de paleolitic atunci cînd se apropie de mine vreun practicant de ştiinţe medicale cu un ac în mînă. Gata să mă înţepe şi să îmi ia sînge. Eu ţin foarte mult la sîngele meu, ce dracu’ or vrea ăia cu sîngele meu? Sîngele e făcut să stea în corp şi să-şi facă treaba acolo, nu să-l scoatem afară.

Faza e că nu ştiu cum naiba de m-am căpătat cu fobia asta, cînd am fost mic m-au operat de o tîmpită de hernie, că săream ca maimuţa de prin copacii lui bunicu’, şi pe vremea aia nu te adormeau cum se face acum (cred), nuuuuu… Am avut parte de o rahidiană de toată frumuseţea, cred că aşa-i spune la aia pe care ţi-o face-n coloană. N-am avut nici pe naiba. M-am cocoţat pe masă, m-a apucat o asistentă de mufă şi m-a băgat cu capu-ntre ţîţe, cică să mă ţină fix, să nu mă mişc, (nici nu aveam cum, era primul meu contact cu nişte ţîţe mişto, în momentul ăla aş mai fi cerut vreo 10 rahidiene, atît de mişto era acolo!), şi careva mi-a vîrît acul. Eram atît de fericit că nici nu am băgat de seamă că după ce m-am întins pe masă nu am mai simţit picioarele. Cred că şi tripanofobia are fobiile ei, gen gagicile cu ţîţe mişto care te apucă şi te bagă cu capul între ele.

Primul leşin efectiv l-am trăit cîţiva ani mai tîrziu. Prin şcoala generală, era o campanie de vaccinare sau ceva de genul ăsta. N-a venit asistenta şcolii în clasă, ne-a chemat pe rînd în cabinet. De reţinut că încă nu aveam habar ce e aia frică de ace, că nu îmi era frică de ele. Asta e toată chestia, te duci să te înţepe, nu-ţi e frică, dar tot leşini. Sau uneori te ia doar cu călduri, nu mai ai aer, îţi bubuie capul, te sufoci şi altele, nu fac pomelnic că e lung. De revenit îţi revii după vreo oră-două sau mai mult, de la caz la caz. Bun, şi-mi vine rîndul la băgat ac în picior, că era vaccin care se făcea în pulpă. Împreună cu mine mai era un coleg, (ne chema cîte doi). De ţinut de mînă nu ne-am ţinut, din cîte îmi amintesc. Îi face ăstuia injecţia, vine rîndul meu, dau nădragii jos, pregăteşte respectiva seringa, mă-nţeapă şi mi se rupe filmul. Sau presupun că a fost cam aşa. Asta e chestia cu ruptul filmului, cu leşinul adică, e că nu îţi dai seama cînd se întîmplă. Cînd am deschis din nou ochii, aia îmi dădea palme şi colegul îmi turna apă rece-n cap. A durat ceva vreme să-mi revin complet. Ăla mi-a spus după aia că tremurau chiloţii pe el, a crezut că mai aveam puţin şi muream, aşa cum dădusem ochii peste cap şi m-am prelins ca o balegă pe jos. Aşa am aflat că am chestia asta, frică de ace adică. Despre care tot nu pricep de ce îi spune frică, că mie nu-mi e frică! Presupun că-i spune aşa pentru că e prea al dracului de complicat să le explici unora (pe care nu-i duce memeaca) despre cum funcţionează, de fapt, treaba asta. Aşa că-i mai simplu să-i zici frică, deşi nu e.

De atunci am mai păţit-o dar, băiat deştept cum sunt, avertizam de fiecare dată personalul medical că am fobie de ace. Unul odată a rîs şi a spus că fac mişto. Asta pînă am întrerupt filmul pentru pauză de publicitate şi a trecut la chestii forte. Adică palme, apă, craci la nouăzeci de grade şi multă ciocolată ca să mă pună pe picioare.

Cea mai recentă a fost de la nişte analize pentru o angajare. Merg la cabinet, îmi ia tensiunea, chestii, după aia

• Hai să luăm şi sînge”.
• Luăm, am zis, da’ vedeţi că am tripanofobie.

Asistenta se uită la mine, în treacăt fie spus era bună cu draci, şi spune:

• Hai să luăm mai întîi glicemia, să vă deprindeţi cu atmosfera.

Asta m-a dat pe spate, eu mai aveam puţin şi urma să văd cum este să te decorporalizezi, iar pe ea o durea de atmosferă. Mi-a stat pe limbă să-i spun să pună nişte Tchaikovsky, că aşa leşin eu mai fără dureri de cap şi fără prea mult spectacol.

• Hai şi cu glicemia mai întîi, îi zic.

Întind mîna, îmi ia degetul, îl unge cu spirt şi mă trezesc la orizontală. Ea mă ţinea de picioare, cu ele în sus şi de jur împrejur tot personalul clinicii. Aţi înţeles că nici de luat glicemie nu am fost bun, n-a apucat nici măcar să vadă unde să mă înţepe. Evident că aveam la activ şi în deplină desfăşurare toate care vin la pachet cu fobia asta tîmpită. A durat ceva pînă am putut să o aud cum mă întreabă de cum mă cheamă, unde sunt etc. Plus sudoare rece, ameţeală, gust tîmpit în gură şi mai gîndiţi-vă voi şi la altele, că vă trec sigur prin cap.

A durat ceva pînă am scăpat de acolo, nu m-au lăsat să plec decît pe picioarele mele. Cred că m-am îndrăgostit de vreo două fete de acolo, prea se purtau toate frumos cu mine. Adică una dintre ele a plecat şi a cumpărat cornuri cu ciocolată ca să mă pună pe picioare. Am băgat în mine ciocolată, apă ca un bivol, cornuri, croissant, ce mai, aveam cea mai bună glicemie din univers. Mă iubeau toate. După aia mi-a spus una dintre ele că mai rar ca mine, că am anunţat în prealabil de toată tărăşenia, au ştiut la ce să se aştepte. Mai ales că, cît a durat recuperarea, am stat puţin la bîrfă despre fobie şi au băgat de seamă că m-am interesat de ea, m-am documentat. Cînd am început şi cu vaso-vagal şi cu paleolitic deja eram caz deosebit. Una peste alta nu mi-a părut rău că am leşinat. Se putea să nu leşin, că mi s-a întîmplat şi aşa, adică doar să mă ia cu călduri şi treburi dar să nu leşin. Am plecat de acolo cel mai iubit dintre pămîntenii care leşină, după ce am trecut şi pe la doamna doctor care m-a felicitat şi ea pentru curaj.

Ideea e că nu ştiu dacă o să scap vreodată de fobia asta, cică de multe ori dispare de la sine. O fi aşa, n-o fi aşa, cine ştie.

Am însă un sfat pentru alţii care ca şi mine se varsă pe jos cînd e de înţepat: puneţi dracului mîna şi spuneţi, vă spun eu că nu sunteţi deloc macho dacă vă ţineţi gura.

Și ştiţi de ce? Vă spun eu de ce.

Pentru că tripanofobia este, din nefericire, una dintre puţinele fobii, din miile cîte există, care efectiv poate să ucidă şi chiar ucide.

Chircu Victor

 

Cînd citeşti descrierea pe care şi-o face un om te aştepţi la ceva deosebit, la un titlu de primă pagină, la ceva care să îţi sară în ochi. Eu nu sar în ochi, dar la o adică sar în braţe. Și nici titlu de primă pagină nu sunt, ci notiţă de subsol, acolo îmi place să stau, la subsol, să văd totul de jos în sus. Născut într-o noapte fără lună după ce m-a făcut mama într-o zi în care era fericită, am învăţat să merg pe picioarele mele. Și dacă inferioarele din cracii pantalonilor mă mai lasă cîteodată, că trebuie să mai şi dorm, alea ale spiritului se pare că nu prea vor să cedeze. Trecut prin şcoală atît cît mi-a trebuit, am poate cu doi neuroni mai mulţi decît unii şi sunt cu siguranţă mai găgăuţă decît restul. Actualmente responsabil cu praşila cuvintelor pe unde apuc, vînturător de idei pentru cine vrea să mă asculte. Respir, mănînc, dorm, dansez, iubesc în permanenţă ceva, orice. Și cum spunea un personaj, “beau şi pup”. Cu măsură pentru una dintre ele dar niciodată pentru a doua. Ah, da, şi-mi place amarnic de mult să scriu şi să vorbesc, dar cum asta se vrea a fi o prezentare scurtă nu mai spun decît… atît.