Felix. Duminică. Ora opt dimineaţa.

Cu Eugen perechea mea (numit de mine Jenucu, doar pe FB), ne aşezăm la o masă improvizată ca să bem rapid cafeaua scoasă la aparat. E bună. Ceva mai încolo, altă masă, un „el” suge dintr-o bere. Nu știu dacă prima, deși-i ora opt. Duminică. E singur. Pare trist. Fumează ceva fără timbru, iar după inexpresivitatea irisului concluzionez totuși că nu-i la prima bere.

Scoate mobilul din buzunar, mai trage setos un fum şi-o gură de bere, formează un număr.

-Aloou! Doamna doctor? (nu se prezintă). Sunt aici la Felix, ieri am ajuns, da` nu vrea doamna de acolo să-mi facă şi parafină. Zice că trebuia să-mi mai daţi o trimetere la parafină!

Și m-am pus imediat în locul doamnei doctor sunată duminică la opt că trebuia să facă trimitere la parafină. Din solidaritate de breaslă ar fi trebuit să mă ridic şi să-i arunc “parafinofilului” berea-n moacă, apoi să-i spun colegei la telefon:

-Gata, relax colega, l-am zdrobit pe bou! E KO.

Dar ştiţi ce? N-am făcut-o. Mi-am continuat cafeaua, însă-n stomac aveam, empatic, exact ceea ce cred că avea şi colega sunată. Acelaşi nod.

În schimb ce am făcut când am fost EU în situaţie, citeşte aici:

– Te bat de-ţi rup chişioarele, bă nesimţitule! Fără urme. Auzi?